ELLA POENARU

Surâsul Cariatidei

Contele Dracula a trecut mai devreme
lăsând în urmă un abur lejer de sânge roturier;
garguii au rânjit cu nedisimulată ironie:
rezerva sanguină e din ce în ce mai puțină.
Desigur nu-i momentul să facem mofturi
sorbim ce găsim
iar sângele albastru
îl putem dilua cu pelin.
Norii s-au înghesuit stingheriți
dintr-un colț în celălalt al cerului
roșind vinovați spre apus
iar soarele s-a aprins
într-o vâltoare
de nedescris
în manualele de astronomie modernă.
Pe un ram străbătut de sentimente ambivalente
corbul rămas văduv în urmă cu o lună,
croncănea nevermore
în cadență de ceas deșteptător
înviind din tunelul timpului
clipele dimineții târzii;
doar femeia din Caria,
blazată de atâtea secole de purtat pe creștet
strugurii nopții în coșuri de piatră,
își chema impertinentă
cu un zâmbet de Giocondă înghețată
vecinele la o bârfă suculentă:
Dracula iar s-a îmbătat!

Amfibiu

nostradamus pescuiește în baltă
pentru a enșpea oară fără permis de scafandru
eclipsa de lună îl mustră tandru
tritoni translucizi clănțănesc indeciși a revoltă

un amfibiu de gen fluid depune plângere
de hărțuire sexuală
oedip i-a fumat toată rezerva de papură
și vreo două-trei fire verzi rubinii de rubarbă

sălcii pensionare consumate de frustrări existențiale

se prezintă mereu martore la metamorfoze incomplete
despre care au citit în manualul de biologie
de la nu știu ce editură

mai contează?

demult nu mai avem ochi și
solzii ne-au căzut fără să creștem aripi
doar câteva gene incerte;
pleoapele cad în cortine grele
peste piese ce nu s-au jucat niciodată…

și atunci de ce
tot insistăm
că repetitio mater studiorum est?!
bieți mormoloci indistincți
mai avem câteva ere,
câteva milenii
câteva secole,
câteva decenii,
câțiva ani,
câteva luni,
două săptămâni
și o zi,
până să devenim amfibii
cu drepturi depline.

Visul nopții de mâine

Visez că visez... nu-i noapte ca mâine,

Somnu perfid a scos din joben

O floare, un vîrcolac și un câine –

Și iar își începe dansul obscen.

În visele mele singură-s mereu,

Mă tot plimb goală pe peroane de gări –

Uneori mai port o șapcă de jocheu

Ducând timpul la trap între două plecări.

Pe strada prunciei căluții de lemn

Mă petrec tăcuți ca-ntr-un film demodat,

Parcul de lângă școală ne face semn –

O inimă ștearsă pe-un copac uscat.

Tot ca prin vis mai zăresc în distanță

trase de-un car cu ferestre zidite

toate iubirile fără speranță,

toate dorințele neîmplinite…

În nopțile mele tu n-ai sosit încă,

Poate nici în ultimul vis n-o să-mi apari

Să-mi descurci părul lipit de tâmplă,

Să-mi acoperi ochii cu albi nenufari. 

Sărutul femeii păianjen

O să-mi vopsesc părul verde și

unghiile negre

să nu mă întrebi de ce

mi-au crescut dinții așa lungi

și urechile ascuțite

ca de elf.

Cum nu pot să te îndrăgostesc

de mine

o să te amuz poate

sau și mai bine

o să te îngrozesc

atât de tare încât o să uiți

să-ți mănânci untul pe pâine

și să-ți bei cana de lapte bătut

la cina de adio –

Dimineața când o să te trezești

plesnit nemilos peste pleoape de o rază

mai musculoasă,

precis o să te întrebi

ce-i cu semnul acela roșu pe piept

plasat undeva sub inimă,

intercostal –

tu, ca de obicei, rațional,

o să presupui că a fost doar un țânțar...

sau în cel mai rău caz un gândac celibatar

ce-a supraviețuit surprinzător de la ultima dezinsecție

cu efect întârziat.

Dar în nici un moment

n-o să-ți treacă prin cap

că azi noapte ai primit inopinat

sărutul femeii păianjen.

Cutremur

A fost iar cutremur în Vrancea, a cincea zi la rând!

Unda de soc s-a resimțit și la București...

se pare că două plăci tectonice s-au ciocnit

într-un disperat eseu pentru prioritate

sau, în orice caz, au trecut una peste cealaltă...

A existat, fără îndoială, destulă tensiune acumulată

în subteranul fragmentat

de fenomene climatice extreme.

Ploile abundente și înnorările zilnice nu prevesteau ceva bun...

totuși, nimic nu părea săa nunțe un seism

de o asemenea magnitudine!

Cutremurul a făcut să zăngăne ferestrele glasvandului

și geamurile vechii biblioteci din sufragerie,

iar bibelourile de porțelan vetuste

și sticluțele de tărie cu nume exotice

au săltat indecente precipitându-se spre podeaua

pregătită să le primească oricând oficial țăndările –

dar plicul în care se păstrau actele casei

și chitanțele la întreținere pe cinci ani

era pus bine.

Undeva sub pat,

pe fundul unei cutii goale de bomboane

zăcea roz-pal certificatul de căsătorie împăturit în patru...

Din fericire,

Nu au existat pagube importante -

Copiii plecaseră de mult de acasă.

Ultima Danaidă

Îmi cutreieri prin gânduri

ca un centaur plictisit

prin holde de nimfe pubere –

Un fior de plăcere

ca o săgeată trasă la întîmplare

îmi înțeapă călcâiul apoi urcă pe tâmplă

Înainte de a bea licoarea cea neagră

te-nvelesc cu tăceri de crepuscul,

te sting cu șoapte neclare...

Uitarea – complice, prietenă –

te acopără cu pânzele tuturor păienjenilor

ce țes neîntrerupt

în sarcofagele mirilor Danaidelor.

Limba se întoarce vorace

după sărutul de rămas bun

după sărutul de bun venit

ce rareori mai au

același gust

Sânii dospiți de arșița nopții

devin mușuroaie din care

furnici roșii ies să strîngă frimiturile

din tortul miresii

Mâini de liliac se întind lacome

să smulgă vălul

de pe fața-n penumbră

Dorința se aprinde, flămândă,

Aruncă buchetul odată!

Operație pe cord deschis

E timpul curățeniei de primăvară,
al reviziei periodice,
am amânat prea mult procedurile necesare
unei despărțiri amiabile de trecut –
anestezia nu îmi pune nicio problemă existențială;
ca în cazul tuturor deciziilor importante din viață
am de ales între a nu simți nimic
sau a simți durerea crescând totemic
prin fibra fiecărui nerv
mușcând arzător din fiecare mușchi
până ce eu și durerea devenim prietene
ne facem vizite reciproce de curtoazie

când eram copil credeam că și mușchii mei
sunt verzi și catifelați ca acei ce acopereau tălpile copacilor…
crescând am început sa observ cum
treptat totul devenea roșu
când nerostit de fierbinte când rece mușcător
ca gura utecistului de serviciu pe școală
herr doctor,
e totul în regulă?

În lumina puternica a lămpii de observație
pescăruși alb-cenușii se rotesc
planând lacomi peste o mare de bănuieli nefondate
peste mâinile fără prihană
mănuși impermeabile fâșâie rapid într-un ritual repetat
se deschid cutiile cu sentimente sterile
se schimbă instrumente ascuțite și cuvinte
într-o limbă pe care am știut-o cândva
dar acum nu mai vreau să o recunosc
mă lepăd de satana de trei ori,
a patra oară
recunosc chiurete, depărtătoare și pense
și altceva ce nu aș fi vrut să știu niciodată –
poate că în curând inima mea
o să cânte
cum n-a mai cântat vreodată
printr-o deschidere precisă și sigură
o să iasă la iveală
tot balastul adunat într-o viață banală
după anestezie mă voi trezi neputincioasă și goală
față în față cu nedorite imagini atavice

mă cutremur…
habar nu aveam câte chestii patetice se pot găsi în atriile antice!
juisări, răzbunări, vanități mărunte și minciuni.
o! câte minciuni, multe nespuse, totuși crezute…
domnilor doctori, fârtați prelați,
căutați mai adânc
în colțul de sus al ventriculului stâng
stă ascuns un sentiment primordial
de vinovăție și frică
de care nu a fost capabilă să mă mântuie până acum
nicio exorcizare oficială

ajutor!
rugăciunea mea pierde cuvinte
când se ridică greoaie spre tavanul unde ar fi trebuit
să plutească deja sufletul meu
Dumnezeule, Doamne Dumnezeu –
de ce m-ai părăsit
de ce m-ai –
nicio lumină albă
niciun tunel
deși mi-ar fi atât de ușor sa mi-l închipui…
mai așteptați nițel!

ață! pensă! sutură!
ceva negru și gros ca țițeiul ar vrea să se întoarcă
să alunece înapoi prin vechea spărtură
spre locul cald și umed de baștină
spre locul fetid ca o mlaștină…

brusc totul se-ntunecă / totul se clatină
o amintire îndepărtată mai flutură în conștiință
ca rochița de vară purtată la prima întâlnire
e plânsetul mamei sau mâna grea a tatei
ce apasă hotărât ultimul punct de sutură
până ce undele verzi și abrupte devin
din ce în ce mai rotunde
din ce în ce mai plăpânde…
o linie continuă și un vag țiuit
anunță implacabil
că operația a reușit.

Note despre mine însămi:

Ella Poenaru (Elena-Carmen Bobocescu): Cine sunt? De peste 50 de ani încerc să aflu și tot nu aș putea răspunde cu certitudine... Conform datelor oficiale m-am născut pe 11 iunie 1968 în Turnu-Măgurele. Ca femeie nu sunt deloc de acord cu acest lucru și mă gândesc serios să fac o cerere de schimbare a datei de naștere. Dacă  în ziua de astăzi sunt din ce în ce mai puține obiecții la schimbarea identității de gen, schimbarea etății ar trebui să fie o simplă formalitate.

La vârsta de șapte ani am trecut printr-un proces de adopție dureroasă ca urmare a strămutării familiei în capitală. Școala a fost plictisitoare și opresivă, în ciuda  sau poate tocmai datorită faptului că întodeauna mi-a plăcut să învăț lucruri interesante și utile. Prin anii 1980 nu prea aveam ce, iar acum constat, de cealaltă parte a catedrei, că lucrurile nu au evoluat prea mult. De aceea mi-am petrecut multe nopți citind pe ascuns sub pătură la lumina lanternei și chiar am încercat să compun, în special poezie. Proza părea un lucru mai complicat și,  în ciuda inocenței sau a ignoranței mele, am realizat că orice poveste serioasă necesită o oarecare experiență de viață. Așa că am amânat ani mulți decizia unei cariere literare, mulțumindu-mă cu lecturi variate și consistente și cu mici poeme compuse ocazional. Între timp am absolvit cursuri de Teologie și de Limbi Străine și lucrez ca profesoară și traducătoare. Ocazional am cochetat cu arta dramatică și cu muzica vocală. Grație internetului am publicat sporadic pe cîteva site-uri literare și am propriul blog de poezie și traduceri literare. Ca orice perfecționistă sufer de procrastinație cronică, dar sper ca în această toamnă să reușesc în sfârșit să-mi public primul volum de poezii.

Până atunci vă invit să-mi citiți poeziile pe blogul meu de pe wordpress sau pe poezie.ro, unde semnez cu numele de Ella Poenaru.

Copyright © 2019 Ella Poenaru (Elena-Carmen Bobocescu):

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.