***
mă trezesc uneori plângând iar o visez
că atârnă de grinda ușor desprinsă de tavanul mucegăit pe care nu a mai avut
cum să îl repare
noi avem nevoie de o mână de bani în
casă mamă dar mai ales de o mână de bărbat care
să oblojească pereții care curg pe noi
și să te mângâie pe tine când simți că nu mai poți
nu îmi vorbi de tata lasă-l să se
odihnească dumnezeu să-l ierte sau dracu să-l ia că ne-a lăsat a nimănui iar eu
nu mai suport să vad cum înghiți sedativele unul după altul
mamă!
tu mai ai pentru ce trăi și dacă ai încerca
să zâmbești mai des poate el te va ierta că cine știe ce se întâmplă cu morții
după ce îi lăsăm să doarmă în cavouri
am uitat cum să mă joc mamă
păpușile mele vechi stau prăfuite sub
masa din bucătărie de care nu te-ai mai apropiat de când obișnuiai să-i gătești
clătite fredonând fericită o melodie de pe europa fm
și i-ai promis că te spânzuri dacă el
pățește ceva știu cât de mult îl iubeai dar pe mine cât de mult mă iubești
mamă?
am venit de la școală ușa era deschisă
iar tu ca un înger mort pluteai deasupra podelei scorojite
tălpile tale mamă
mi-au rămas în minte murdare și goale ca
o clădire părăsită și cămașa ta de noapte aproape gălbui care stătea stingheră
pe trupul tău firav
tălpile tale mamă care nu vor mai fi
sărutate de nimeni îți jur că le-aș fi sărutat eu de mii de ori dacă aș fi
știut cât de mult te doare să mergi singură pe ele spre ruină și dezastru
nu am știut niciodată să plâng când eram
mică iar tu mereu ai crezut că sunt un copil bizar dar te visez in fiecare
noapte mamă
și grinda ușor desprinsă de tavanul
mucegăit încă mă apasă
un copil plânge cu sughițuri agățat de
mama care urlă și-l blesteamă aoleu eu te las aici să mor eu dacă nu scap de
tine ca de un pui de mâță
mi se face greață vreau să mă duc să îl iau in brațe să îi spun că așa cresc
unii oameni cu țipete și lovituri ocazional și poate când te vei face mare vei
fi suficient de revoltat să faci artă
că frica de abandon și sila de viață încolțesc în tine din primii ani și daca
te vei îndrăgosti vreodată de o femeie o vei iubi în felul tău puțin defect dar
din tot sufletul
și dacă vei pierde vreodată o femeie ți se va prăbuși lumea în cap și te vei
întreba dacă tu chiar meriți iubire sau tot ce trebuia să primești vreodată
sunt palmele mamei peste ceafă
nu mai plânge! mai urlă o dată mama
exasperată și îl șterge la nas cu mâneca
uite iți iau o înghețată și copilul surâde trist dar mă jur pe ce-am mai sfânt
că eu sunt mai tristă decât el și am impresia că de la o vreme îmbătrânesc și
nu mai pot trece pe lângă viață fară să mă întreb
ce e în neregulă și de ce
mama te iubește să știi își amintește ea
privindu-l duios pentru o secundă dar dacă mă mai fuți la cap mult să știi că
eu te-am făcut eu te omor
copilul tace
***
îmi aduc aminte de Spitalul De Nebuni ca
de căsuța bunicii de la marginea pădurii mereu îmi era frică să merg acolo dar
înăuntru sub acoperișul mare de stuf mă simțeam în siguranță
în patul cu cearșafuri albe cu miros de clor parcă puteam să fiu eu
cine sunt eu
și țipetele psihotice de la miezul nopții funcționau ca o alarmă asurzitoare
eu sunt nebună eu sunt aici eu sunt nebună
bună dimineața e timpul să-ți iei
pastiluțele și gura mare și caută sub limbă și bravoo ai inghițit tot
mă simțeam ca un copil mic cu probleme mari și striveam pastila de cerul gurii
cu spaimă și speranță poate o să mă fac bine poate nu voi mai adormi plângând
poate
toți suntem defecți și lumea noastră e un service de reparat oameni iar eu am
mai multe rotițe sărite de la locul lor sau nu mai am combustibil nu știu
fata cu schizofrenie din salonul 3
spunea că vede îngeri pe tavan iar eu mă uitam la ea cu milă și invidie
doamne
cât de pur să fii ca nebunia ta să ia forma unui rai închipuit eu nu vedeam
nimic dar mă ghemuiam lângă ea și timp de câteva ore îi ascultam respirația
sacadată și strigătele de uimire
uite îngerii au făcut o horă și vor să danseze pe creștetul nostru îi lași?
îi lăsam
dar fruntea mea era șubredă și îmi era frică să nu îi rănesc
sincer
mă simțeam ca si cum dormeam în căsuța bunicii de la marginea pădurii
și pădurea începuse să ardă
***
Sunt atât de tânără
ieri m-am născut
azi am douăzeci de ani
mâine patruzeci
poimâine mor
nu mi s-a dat nici
măcar șapte zile
ca în Biblie
să îmi construiesc
universul meu
diferit
să îmi plămădesc
oamenii mei
pe care să îi chinui în mod voit
să le dau conștiință
puterea de a înțelege
de a iubi
de a fi fericiți
ca mai apoi să mă joc
cu lupa peste ei
ca un copil răutăcios
care turmentează furnicile
să le ard capetele încununate de idei
tot ce mi s-a dat mi se va lua
când termin de numărat până la zece
Andreea Cărăușu (n. 11 iunie 1998, Dorohoi): S-a născut în Dorohoi în anul 1998, a studiat la Liceul “Regina Maria” din Dorohoi, profilul Filologie. S-a înscris la Facultatea de Psihologie
și Științe ale Educației unde a studiat un an, apoi la Facultatea de Litere, secțiunea
Literatură Universală și Comparată unde este studentă în prezent. S-a remarcat
din punct de vedere literar în spațiul online, pe grupuri precum Jurnal
poetic.
Copyright © 2019 Andreea Cărăușu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.