viață
un plânset înfundat se aude pe o alee
nu mai vreau
să aud roți
zimțate tocând bucăți de asfalt
în spatele ochilor îți văd dinții cum
scrâșnesc
pe urmele morții
a călcat odată primăvara
m-a urmărit și m-a obligat să scriu
poeme pe frunze uscate
între cuvinte se rupeau suflete
oh se crapă
vopseaua de pe clape
o armonie ciudată s-a construit între
zimții fermoarului
mă îndeamnă să umblu noaptea pe o alee
întunecată în miljoc de mai (stai)
să mă așez pe pământul umed deasupra
cărăbușilor
mă face să scriu un ultim poem ca să-ți
amintești că după viață
există
iconografia
ploii
melc melc
gutenberg
printează ce se așterne în spatele
ochilor tăi
imaginea răsturnată a unei case
cu fundații crăpate și
tablouri vechi spălăcite cu maica și
pruncul atârnate de cuie
melc melc
nu alerg
din tablourile pe care le pictezi cu
strada mea stropită de
urină și bere și dezinfectant
pe borduri de unde nu răsar păpădii ci
numai
stâlpi care blochează noaptea
unde e mereu lumină
mereu gălăgie
copii se joacă de-a
melc melc
codobelc
scrie și asta cu mâzga ta pe trotuarul
pe care vei fi
călcat
într-un
pahar cu apă
am intrat ca o furtună de praf și obiecte levitând între
tunete numele tău în
compartimentul înghesuit de spațiile prin care intră
lumina
eram implozii confetti bass
jargon de pseudoinfractori în petreceri psihedelice
poeme
conflicte de interes rămase într-o măsea fără plombe ca
dulcele gust al greșelii
nescuzabile nemărturisibile din mirosul de vopsea și
acetonă al ochilor tăi
o beție de cuvinte înșirate fără sesns aparent pe șireturi
galbene când tu gesticulezi ca
o sticlă de vodka în cocktail că înțelegi universul din
valea umbrei fără lanternă
ochii tăi cu pupile dilatate fac totul mai clar ca să te
înțeleg fără filtre conturându-te
alb-negru-galben de parcă te-ar fi trântit o bucată de
soare de un volan vara la prânz într-un
film mut și ai deschis gura ca să te contopești cu mașina
până te-ai transferat pe mâinile mele
cu care te țin de după umeri șoptindu-ți nevoile unei
furtuni de primăvară
lângă geamul transparent
pe care se scurge apusul
venele casei se umflă
curgi
mă strângi de încheieturi până scârțâie și apa din mine
lângă florile soarelui trântești nuiaua
se despică semințele
lacrimile sărează grămăjoara în timp ce strigi că
o grădină cu flori nu înseamnă
pasiune
dar presiunea crește și nu pot să repir
curgi în casă printre crăpături
încheieturile mele au urme mov
degeaba încercam să te țin între ziduri și să îți repet
că
bucătăria se inundă cu apă când las robinetul să curgă ca
să nu te mai aud cum strigi
bucătăria se inundă
strigi
o grădină cu flori nu înseamnă
pasiune
închid ochii și simt cum te prelingi peste glezne
bucătăria s-a inundat
cu vocea ta care
Copyright © 2017 Raluca Reinerth
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.