Daniela Varvara – LODEBAR (jurnal din casa uitării) (editura Junimea, Iaşi, 2017;
volum distins cu Premiul
pentru poezie pe 2017 acordat de Uniunea
Scriitorilor din România, filiala Dobrogea): Poemele Danielei Varvara din LODEBAR urmăresc un traseu de dinainte,
din viaţă şi de după des-zăvorârea din carcera acesteia; „Prelocuirea”,
„Locuirea” şi “Dezlocuirea” sunt etapele stării explorate în „jurnalul din casa
uitării”, cum se subintitulează cartea, care începe cu „povestea” genezei, când
o entitate, ceaţa, ne-fiinţa îşi caută forma, „pielea trupului” unde să se
așeze: înainte de naştere, fiinţa vede, relatează, ca într-un reportaj, ceea ce
trăieşte, vorbeşte, pentru ca, la venirea în lume, să uite, să cadă înlăuntrul
său, în casa tăcerii: începutul, cuvântul sunt în pântecul matern, dincoace
sunt durerea, otrava, sufocarea, tăcerea şi uitarea. Prelocuirea e a spaţiilor
securizante, o căutare disperată a acestora; noaptea care acoperă ziua,
pântecul mamei, placenta, chilia „cu pereţi proaspăt văruiţi”, uitarea a cărei
casă e numită lodebar,înserarea ca o cochilie, ceața care se aşterne „în loc de
somn”, regimul nocturn, când noaptea „face parte/ din mine” – acestea sunt
spaţiile protectoare pe care fiinţa le părăseşte la căderea sa în lume,
printr-o uşă „deschisă în cer” şi prin prăpăstiile de acolo „întoarse/ cu
faţa-n pământ”: naşterea este clipa când nefiinţa ia forma trupului, se
îngroapă în propria piele, corpul fiind primul său mormânt, la căderea sa în
lume noua fiinţă plătind cu o „monedă de schimb” (...) Apocalipsa nu e(la) sfârşitul vieţii,
ci se instalează la începutul ei, când îngerul expiră lumina şi, astfel,
(ne)fiinţa sa „se împuţinează”, când umbrele şi trupurile informe, „fără
culoare”, trec în casa uitării şi a tăcerii, în lodebar, într-un tărâm gol,
într-un întuneric dens, compact, pe un pământ murdar, cu un aer
cenușiu-transparent mirosind a ţărână, în contrast violent cu chilia din
pântecul matern. Căderea în lume a fiinţei continuă acolo de unde a început:
„mă pregătesc să adorm/ în sfârşit/ întoarsă în pântecul mamei/ somnul e o
grădină cu îngeri ai uitării” („azi”). Aceasta e iluzia? Himera nesfârșitului?
Poate un adevăr, ultimul, pe care îl spune doar poezia adevărată? (extrase
din prefaţa volumului, “Amintiri din casa
uitării”, semnată de scriitorul și
criticul literar Ioan Holban)
PRELOCUIREA
noaptea
întâi
fiinţă
informă ascunsă în pântecul femeii care-mi va deveni mamă
ca
un miel dus la junghiere ea păşeşte pe coridorul alb. uşi de o parte şi de alta
ferestre închise un staţionar cu paturi înguste şi albe miros ascuţit de clor
şi o voce glacială. nimeni nu mă vede nimeni nu mă simte. mi se injectează
durere prin chiar pielea şi muşchii mamei reacţionez înăuntrul ei înăuntrul
meu. otrava mă acoperă mă sufocă. nu am încă formă dar ştiu că ceea ce trăiesc
e un fel de viaţă pe care oricum voi fi nevoită s-o uit. mă zbat conştientă de
chiar neputinţa mişcării mele. mă zbat aşa de tare că dacă aş avea vase cu
sânge ele ar plesni lovite de toate zidurile între care plutesc
mişcarea
unei fiinţe informe e o cădere înăuntrul său un cuvânt tăcut şi nu rostit
tăcerea
va fi casa mea în lumea ce aşteaptă să mă ducă în sine
noaptea
a doua
ascunsă
în femeia ce în curând îşi va da seama că-mi este mamă
încerc
să uit că exist ca să nu mai simt singurătatea ascuţită a vieţii dinăuntrul ei.
deschid ochiul să-mi caut fraţii. nu sunt. ei vor veni mai târziu. vor veni
astfel ca mama să mă lepede prea curând de la sân. îi aştept de pe acum în
tăcere. în tăcerea unei fiinţe încă nenăscute pentru pământul de sub picioarele
mamei
noaptea
a patra
ascunsă
în femeia care ia act de prezenţa mea. e o noapte care vine cu sabia scoasă din
teacă. nu mă mai tem: cea care mă poartă în sine devine chilie cu pereţi
proaspăt văruiţi. şoldurile şi picioarele ei unelte de luptă. după biruinţă ea
le transformă în jucării pentru copiii care o vor locui cândva
e o
noapte cu pereţi albi în care încep să bat cuie în loc de stele. ca întâia
născută îmi voi alege drept jucărie tăcerea pentru ca cei ce vor veni să mă
poată uita în chiar pântecul mamei
e o
noapte în care uitarea şi-a rotit ochii peste lume şi a transformat-o într-o
casă a ei
lodebar
o numesc
lo-debar
LOCUIREA
cântecul de leagăn al
pajurei aurii
rămasă în sine cum relele toate în cutia închisă-a pandorei
cum trupul fără de umbră pajura îşi invocă îngerul şi îşi descântă de leagăn:
vino
prietene al meu
înger
aşază-te
cu mine
fii
umbra mea
să
ne lăsăm durerea să curgă
spre
miezul pământului
ca
un râu unde
toate
se amestecă
şi
apa spală bolovanii
oaselor
vino
prietene
al meu înger
cu
toate perechile tale de aripi
zboară-mă
sunt
oarbă
vezi-mă
sunt
trează
doarme-mă
îmi
cânt de leagăn
prietene
al meu
înger
mă
des-cânt
des-cântă-mă
noaptea se lasă peste cântecul
tăiat de trupul pajurei
ziua în care îmi dau trupul
la schimb
cu ariciul-de-mare
spaţiul
dintre oameni se micşorează devenind apoi apă sub care totul se reinventează ochii
unora se transformă în cârlige de pescuit mâinile în mreje cuvintele în bărci
care plutesc o vreme apoi se scufundă. epavele cuvintelor mari devin adăposturi
pentru epavele cuvintelor mici peştii mari se transformă în case pentru cei
mici peştii adăpostesc oamenii fugari de ei înşişi. în adâncuri fiecare îşi
caută locuinţă de împrumut
îmi
dau trupul la schimb cu ariciul-de-mare în el încap toate oceanele el îşi
pescuieşte hrana din sine undiţa lui e scrisul sub ape
oamenii
vor iubi ca pe ei înşişi corpurile în care locuiesc – când aceasta se va
împlini va fi o zi de biruinţă şi pace
caii
troieni vor pătrunde în ape şi burţile lor se vor despica în zgomot de arme.
după asediu oamenii rămaşi vii se vor adăposti în casa uitării şi vor însemna
fiecare perete cu numele morţilor răpuşi de spadele lor şi fiecare fereastră cu
propria rană căpătată pe câmpul de luptă. şi aceea va fi o zi a bătăliilor
pierdute
când
va veni ziua deszăvorârii aceea va fi o victorie post-mortem
ariciul-de-mare
e o casă-a uitării
aici
m-adăpostesc
din
nou o zi oarecare
Motto: On and on the rain will say -
How fragile we are
e
ziua în care plouă
în
pământ mâini invizibile închid ferestrele prin interior
muşuroiul
furnicilor devine buncăr pentru toţi evadaţii din ei înşişi
dincolo
de marginea ploii se deschide concretul şi viaţa are alt sens - îmi îngân
făcându-mi curaj
dar
pe apa căzută din cer nu se mai ivesc corăbii cu Noe în ele
cu
ferestrele-nchise ascult ecoul paşilor morţii pe ape corăbierii par deja
înecaţi şi îngropaţi în propriile corăbii. apele se dezleagă de ţărmuri de
pietre de ele însele
mă
dezleg şi eu
adulmec.
nici pământul nu mai miroase a trupul meu el şi-a închis toate capacele-n cuie
evadez
într-o
ţară de piatră mă fac mică alunecând ca pe tobogane şi multiplicându-mă în
baloanele apei devin transparentă. prin mine se pot vedea foarte uşor toţi
oamenii care m-au locuit chiar şi motanul care mi-a tors în braţe tot timpul
sunt
străveche constat sunt de la întemeierea lumii şi ţin în braţe nouă vieţi. nu
sunt ale mele dar din când în când se mai deschid uşi care dau în tunelurile
lor şi prin care alunec făcându-mă şi mai mică
atunci
capăt culoarea portocalei. simt cum creşte lumina şi mă aruncă din nou în mine
în sinele din afara celor nouă vieţi pe care totuşi le port ca pe nişte
certificate de naştere- surogat
viaţa
nu se măsoară în zile din moment ce actele sale de identitate sunt false
DEZLOCUIREA
cânturi
şi aniticânturi ale zidirii
vai mie vietate de hârtie
pe care hălăduie cuvinte
ca stafiile-n case părăsite
vai mie îmi spuneam
ferice mai poate fi
nu de cine găseşte ieşirea
ci de cel care devine tăcere
o
cântare a zilelor
(poem
de duminică mare)
ziua I
ea devine frumoasă ca o biserică
ziua a II-a
oasele i se transformă în leagăne
pentru odihna îngerilor
ziua a III-a
bătăile inimii îi sunt în acord
cu muzica sferelor
ziua a IV-a
nimic necurat nu o poate atinge
ziua a V-a
devine albastră de atâta cer
umblător prin venele sale
ziua a VI-a
duhul ia forma fiului omului
ziua a VII-a
zi de odihnă
to be continued to be end
Mai multe poezii și
profilul autoarei aici: Daniela
Varvara, O Femeie fumoasă trece zilnic prin mine
Copyright © 2019 Daniela Varvara
Utilizarea integrală
sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.