anagrame insinuante și dans de voie al
ațâțării,
a rodit covorul de spini –
peste care am trecut fără o zgârietură,
am învins și demonul crepuscular
al disperării;
penița de aur s-a îmbârligat în cuvinte:
când am iubit, doar când am iubit
Femeii
ce m-a uitat
cotrobăi de zile întregi.
acea măsură a păcii dinăuntru
nu nevoia de tine mă îndeamnă,
căci așa tremur când mă gândesc
la un suflet între două brațe de carne
dacă știi că te-am uitat, omoară gândul
ce mă are
eu nu mă satur de tine,
femeie-scumpă-ce-arzi;
între două împliniri, a ta e veșnic
prima
Oști
de umbră
scârțâie crengi uscate și două monede
se clatină pe ochii veacului trecut,
prelins între suspine și dureri și foame
trupul meu e nepurtat de aripi,
e purtat de cețuri –
coama dealului, creasta stearpă
și valul generos de brumă;
am picuri transparenți pe chipul mânios
și simt fiori atât de reci –
albe furnicături de tăiș în nervi
cronică: război pierdut între amnezie și
dispreț.
Nu, trecutul nu e doar trecut
Sunt altul
pe țărmul alb precum albul ochilor
vine marea înspumată cu cenușă;
e tristă și dezolantă
și îmi urcă până la genunchi.
în zare arde cerul și se destramă –
mă înconjoară bucăți din cerul-scrum;
ninge. ninge sau plouă încenușat
și mă las mâncat de apă,
descătușarea vine ca o boare sărată
am intrat în mare și marea îmi curge
prin vene
ca și cum
sunt altul.
Copyright © 2019 Claudiu-Liviu Onișoară
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.