uomo
noir
bate pământul cu pietre
bate-l cu crengi de alun
cu țepi, cu cât mai multă silă și cât
mai multă îndârjire
cu pumnii
se va deschide, se va deschide până la
urmă
o, câte păcate ascund măruntaiele tale
câte urme de răni suturate pe dinăuntru
plânse și aruncate cât mai în nelumină
nu e nici un ochi atât de lucid
care să reflecte
atâta lehamite
atâta pusti,
atâta însingurare
cum e apa aceasta pe care infinit de
singur o traversezi
d-aia te întreb:
pe unde ai fost, pe unde te-au purtat
picioarele
pe unde ți-au putrezit oasele
păcatele, plânsul și râsul, grimasele și
nefericirea
ce ai iubit și, până la urmă, cu câtă
intensitate
ce sân ai mângâiat și ce gură ai
acoperit cu săruturi
noaptea în foc, noaptea în foc
sub luna crescută ca un furuncul pe cer
ca un tabernacol în chilii demult
părăsite
ce înger ai legănat pe picioare
ce fel de casă ți-a crescut din trup
ce fel de arbore ți-a ieșit din
alungirea nefirească a degetelor
ce fel de ninsoare, ce fel de aură,
dracule,
de la linia asta din palmă până la linia
asta din suflet
cine să te mai plângă acum,
singur ai fost la facerea lumii și la
fel ești și în ziua aceasta, cea de apoi
în ceasul al doisprezecelea
când dumnezeu e pregătit să tragă
obloanele
e pregătit să fugă pe-un munte deja
pustiit
e pregătit să cadă în hohote
asta îți spun:
câtă lumină, tot atâta alienare
mort ai fost și, iată, ai înviat
nu ai știut până acum, mort ai fost
ți-ai plimbat hoitul prin lume, l-ai
lăsat să facă reverențe
câteva doamne ți-au răspuns fluturând
din gene
extrem de misterios
desfăcându-și picioarele,
sunt uomo noir, uomo ultimo, uomo
infernale
vin de la capătul lumii
și caut celălalt capăt
acolo unde ploaia cade de-a curmezișul
unde cresc prigoriile direct din pereți,
sub glet
în armătură
acolo unde noaptea e un șarpe
constrictor
gata să te înghită
unde marea nu te-a încăput deși atât de
mult ai iubit-o
femeia ta a fost, femeia ta care ți-a
născut, în cele din urmă
o insulă de pucioasă și fum
stearpă ca toate mamele care și-au ucis
pruncii trimițându-i în lume
s-o clatine, s-o acopere, s-o posede
mort
mort ai fost și, iată, în ziua a 7-a,
din luna noiembrie, în anul 2017 după hristos
ți-ai deschis ochii,
ai reușit, în cele din urmă, să vezi
sub soarele mic, într-un strat de ceață
aprinsă
nimic nu e mai frumos decât un drum
care sfârșește în pustietate
robinson
degeaba plângi
în spatele tău se înșiră
corul celor fără suflet
corul celor stingheri
izolați, emotivi
al celor ce pufăie, da
din degete, din pori, din tălpi
heruvimi cu buze arse de nicotină
heruvimi mereu apatici
zilele lor norocoase sunt
cele în care timpul nu se repetă
bila albă înseamnă că mai pot trăi o
dată
la fiecare bilă neagră ieșită vei
escalada un zid
construit în interiorul altui zid
și tot așa
până la facerea lumii
fumul să se aleagă de locul în care au
călcat tălpile tale
praful să se ridice în spatele atâtor
plecări neprevăzute
femeile toate pe care le-ai lăsat să te
aștepte
veac după veac
îți cer ca pulberea pe care o străbați
să îți fie hrană,
numele pomenit în veci
nu mai ești
atât de uscat de dinăuntru
plângi pentru lipsa de înțelegere a
celorlalți
golul în care te refugiezi
e grădina ta cu magnolii
locul tău secret
insula care va face din tine un robinson
pregătit să urce pe cruce
corul celor prin care poți privi
ca printr-o fereastră care dă într-un
vacuum
te urmează în această expediție
vei înmulți peștii, vei multiplica
pâinile
undeva e un cap al bunei speranțe
care așteaptă să fie descoperit
mic pe dinăuntru
mereu închis
mereu constrâns
așa îți construiești viața
meticulos
îți spui că fiecare detaliu e important
o simplă bătaie de gene
poate acoperi o inimă
un simplu spasm
poate provoca un cataclism
ceva mai târziu
în spatele tău se înșiră
bestia care ai fost, bestia care te
pregătești să devii
omul negru
care lapidează heruvimi cu buze arse de
nicotină
fugit într-un exil
pe care ți l-ai programat cu infinită
minuțiozitate,
în tine cauți drumul
în tine cauți malul pe care să te
refugiezi
te așteaptă cu toate eșafodurile
pregătite
uite funia ta
uite funia ta
degeaba plângi
te va iubi până în ultima clipă
restul
zilelor tale
solitudinea e un fel de râu înghețat
un fel de timp care naște frisoane și
temeri
un fel de suflet peste care s-a prăvălit
nepăsarea
nu mai poate înflori nicicum
nu te atinge
nu te leagănă
nu te poartă pe brațe
nu te adoarme
nu poți acoperi zvâcnetul ei cald
cu răsuflarea ta mereu apatică, de om
care a murit demult
te debarasezi de lucruri, de praf
de asfințitul pe care-l aștepți
totdeauna
cu inima ticăind pe furiș
nu frica e cea care îți dă o stare de
bine
nu lumina coborând înghețat din camera
de reanimare
etanșă, copleșitoare, gata să te
întâmpine
nu sentimentul că te-am pierdut, e
inutil să cauți acum
sensuri pentru fiecare zi mereu dilatată
când tu te simți atât de stingher
te hotărăști că e suficientă lehamite în
jur
ca să mai încapă toată sila aceasta
nu ai regrete, oricum e prea târziu ca
să îți mai pară rău
în viața asta nu ai luat nimic în
derâdere
ești cel care necrozează umbrele pe
asfalt
cel care are suficient aer pentru cei care
nu mai pot respira
în josul plămânului stâng, chiar sub
inimă, ai o pată
un fel de hartă a morții
dă-mi mie restul zilelor tale
dă-mi palma ta dreaptă
acolo unde linia destinului
se întrerupe
brusc și fără o explicație plauzibilă
voi fi tot aici
când vei vrea să-nflorești
în cele
din urmă
măcar ai zâmbit
așa cum zâmbești când privești soarele
prin genele unei femei
cochet, misterios, totdeauna ca o
promisiune
care nu se va întâmpla vreodată
și te saturi, în cele din urmă
te saturi să fii cel care seamănă cu
farul de ceață pentru zborurile eșuate ale liliecilor
te saturi să fii numit paznicul
străzilor când străzile sunt șerpi gata să năpârlească
pregătiți pentru o nouă metamorfoză,
pentru o nouă ademenire, pentru un nou păcat capital
soarbe din sângele meu, iar sângele
ăsta, în cele din urmă, te va ucide
te saturi să numeri plopii și plopii să
fie întotdeauna anxioși și impari
te saturi să fii un veșnic intrus prin
destinele altora
prin destinele iubitelor tale de
împrumut
cu care ai trăit câteva convulsii,
câteva luni asimetrice măturând orașe străine
câteva vise care te-au uscat pe dinafară
care te-au primenit pe dinăuntru
viața ți-o derulezi ca și când altcineva
trebuia să trăiască în locul tău
un animal de pradă, cu sânge rece
un animal diform, plin de gheare și
mușchi
gata să sfâșie orice urmă de tandrețe
când tandrețea e numai un spasm
involuntar pentru cel care are plumb topit peste suflet
te saturi să fii cel care sună din
goarnă, ca arhanghelul mihail
și să nu mai fie cineva care să aștepte
o altă apocalipsă
un alt război dintre negru și alb
dintre ură și ur-let
dintre moarte și o altă moarte
dintre moliile aterizând forțat pe
neonul din baie, deasupra oglinzii
unde tremuri cu lama în mână, decis,
indecis
speriat pentru ceea ce va urma
te saturi să-ți numeri zilele și zilele
tale să fie o linie albă, pe un monitor ecg300, cu port usb direct pe vena
jugulară, pe care apeși, tot apeși
te saturi să numeri pereții și totdeauna
să fie mai mulți, mai înalți și mai strâmți
ca-ntr-o tulburare obsesiv-compulsivă
în care te simți atât de perfect
e bine, e bine, e bineee
te saturi, în cele din urmă, de cel care
ești
vine o noapte în care tot ce poți face
este să fugi sub prag
e locul tău secret
stai acolo și aștepți ca întunericul să
fie viu, tot mai viu
un fel de pastă vâscoasă gata să te
acapareze, gata să te primească la piept
gata să-ți dea din aerul ei
respiră, respiră odată cu mine
omule cu destin de-mprumut
omule cu destin atât de amorf
dar măcar ai zâmbit
așa cum zâmbesc cei care nu mai au nimic
de pierdut
hotărât, grav, amenințător
ți-ai pus un alt chip în care vezi
soarele prin genele unei femei
visezi la o zi în care vei desena lumea
în culori pastelate
în care ura ta va seca, în care
dragostea va fi o formă de alienare atât de gravă
încât va trebui să-i închidem pe cei
îndrăgostiți în ospicii
soarbe din sângele meu, iar sângele
ăsta, în cele din urmă, te va ucide
îngerul tău păzitor
nu a mai putut suporta și, în cele din
urmă
s-a hotărât să te trimita
la dracu
jasmine
tea
cum oamenii devin născociri
despre ceea ce nu vor fi vreodată
nici aer, nici lumină, nici cruce pe
care
la nesfârșit, să urci
să te simți extrem de util
tuturor celorlalți
dumnezeule mare, îți spui
lasă-i cu ape care se învăluresc tot
timpul
sufletul lor să nu se poată vedea
decât prin ochii celorlalți
și în nici un alt fel de oglindă
fără chip să fie
fără trup
doar spirite vii care pot mișca
lucrurile
anotimpurile, singurătatea
lasă-i să lumineze din interior
să se vindece astfel
interiorul lor să fie un fel de biserică
de unde toți sfinții demult au fugit
toate rugile, toată pocăința
fiecare cu felul lui de a străluci
în imensitatea asta de negură
în imensitatea asta de tristețe
aproape materială, pe care o vezi
nevălurită în toate apele pământului
cum și apele sunt născociri ale ochilor
precum sunt lacrimile născociri despre
tristețe
despre frustrare și teamă
cum și aripile sunt născociri ale
zborului
cerul a avut nevoie de păsări și și-a
închipuit păsările
atât de simplu a fost
să fie păsări, a spus, și a fost ziua a
cincea și uite cum aerul a început să își dovedească
utilitatea
cum stăm amândoi
eu - atât de rigid
tu - atât de neverosimilă
două născociri despre ceea ce nu vom fi
vreodată
câmpii pe care, în înserare, rătăcesc
închipuirile noastre
și urlă că sfârșitul e din ce în ce mai
aproape
împăcați-vă, oamenilor
prima dată cu voi înșivă
a doua oară cu toți ceilalți
e o întâmplare că suntem împreună
aici și acum
în clipa asta care se îneacă în toate
oglinzile apelor care nu s-au ridat
câtă însingurare,
câtă mâhnire
câtă sfântă și imensă resemnare
ca și când ți-ai ști data exactă a
morții
data exactă a propriului eșec
și câtă neputință mai poți cuprinde
câtă parte umană din tot ceea ce devine
firesc dar, în cele din urmă
atât de neomenesc
ascunzi pe dedesubt
un fel de diavol care atât de mult a
plâns
până s-a transformat în femeie
jasmine tea
între doi oameni care s-au închipuit
unul pe celălalt
despre toate acestea nu am apucat să-ți
vorbesc
nici despre cum mor visurile înainte de
a prinde contur
care sunt închipuiri ale nesăbuinței lor
ale propriilor însingurări
ale propriilor eșecuri
nici despre cum suntem mici suflete care
cred că fericirea
e atunci când atât de aproape suntem
unul de celălalt
că îți pot vedea respirația
în vreme ce eu nu respir
nu aerul e cel care lipsește în jur
ci oamenii care nu vor să fie altceva
născocind povești despre ei, despre
ceilalți, despre vini mai mult sau mai puțin
închipuite
altfel nu ar mai fi ei
despre toate acestea nu am apucat să-ți
vorbesc
nici despre cum crește îndoiala în
sufletele părăsite
nici despre cât de oameni sunt oamenii
mici
despre cât de neoameni sunt oamenii mari
despre cum înfloresc, peste vară, a doua
oară, salcâmii
dar numai în cimitirele de unde au fugit
toți morții
despre născocirile mele
despre ceea ce nu voi fi vreodată
un fel de drum
care șerpuiește
printre ciulini
și care dă
într-o râpă
freezing
rain
dacă-ți tremură genunchii, abține-te
dacă-ți clănțăne dinții, suportă
și numeri:
o bătaie de inimă, altă bătaie de inimă
o fluturare de pleoape, altă fluturare
de pleoape
computerul tomograf e un aparat care te
ajută să levitezi, înger ridicol
visezi câmpuri de maci și prigorii
asta ascunzi
uite-ți nefericirea
o masă vâscoasă inoperabilă
fapt:
nu știe să gesticuleze
în ritmul cardiac al celui care are
tensiune oscilatorie
nici nu vorbește, ceea ce auziți
e zgomotul făcut de umbrele
care se simt năucite de atâta
singurătate
care vor să plece și să fie și mai
singure
ca la facerea lumii, ca la sfârșitul ei
un fel de nesfârșită solitudine,
un fel de singurătate apocaliptică
și taci
și vorbești în timp ce taci
cu atâta intensitate
cu atâta încrâncenare
dacă-ți tremură genunchii, încă ești
viu,
dacă-ți clănțăne dinții, încă ești viu,
bestie
tavanul e un fel de nor
prin care speri că te vei putea strecura
vreodată
la fel cum intră
frica
în cei care așteaptă și știu că nu mai
au nimic
de așteptat
bate și vezi că nu e nici un fel de ușă
împrejur
la fel cum oamenii devin aure
ale unor lumânări
topindu-se din picioare
la fel cum nu poți cuantifica o
fluturare de pleoape
e un gest de o intimitate care te
copleșește
în timp ce tremuri
în timp ce ești o masă vâscoasă
inoperabilă
în timp
ce-ți spui
că toate câmpurile de maci, toate
prigoriile
au trăit
special pentru tine
în timp ce îți e frig
tare frig
un frig care nu se mai sfârșește
Marin Badea (n. 30 octombrie 1969, Medgidia): Membru al Uniunii
Ziariștilor Profesioniști din România. Activitate gazetărească în județul
Călărași: Pământul (1991 – 1996), Accent (1996 – 1997), Observator
(1998 – 2000), Gazeta de Călărași (fostă Gazeta de Sud și Gazeta
Linia Fierbinte, din 2000 și până în prezent). A fost distins în 2014 cu Premiul
"Simbol Cultural pentru Călărași". Marin Badea a debutat
editorial cu placheta Alienatul Octombrie (editura Alas, Călărași, 2005).
Volume publicate:
Alienatul
Octombrie (plachetă, editura Alas, Călărași, 2005)
Cronici elective (pamflete, editura Alas, Călărași, 2006)
Povestiri lapidare (reportaj de presă, editura Alas, Călărași, 2006)
Melancolii și alte pedepse (mini-roman, editura Alas, Călărași, 2007)
Fotografii de duminică (reportaje de presă, editura Alas, Călărași, 2007)
Hârciogul de agheasmă (publicistică, editura Tipart, Călărași, 2008)
Anotimp carnivor (plachetă, editura Tipart, Călărași, 2009)
Cronica tragediilor mărunte - povestiri de cartier (editura Artprint,
Slobozia, 2011)
Ziua în care iepurele era plecat de-acasă (roman, editura Artprint,
Slobozia, 2012)
Erau zarzării-nfloriți, când eram îndrăgostiți (reportaj de presă, editura
Artprint, Slobozia, 2012)
Abia mai încapi în această depresie (versuri, editura Grupex, Călărași, 2013)
Melancolie de sticlă (versuri, editura Vinea, București, 2014)
Cronici (reportaj de presă, editura Metamorfosi, Slobozia. 2016)
Oameni și iepuri (roman, editura Vinea, București, 2016)
Trianon Hotel (versuri, editura Vinea, București, 2017)Blog personal: marinbadea.ro
Copyright © 2019 Marin Badea
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.