Ecaterina
Bakallé – Viața e iubire: Personal, văd
iubirea ca pe cea mai veritabilă dovadă a existenței noastre. Ce ar putea fi
iubirea dacă nu, esența Dumnezeirii din noi, dacă nu singura colivie în care
adorăm să fim închiși, dacă nu un picaj din înaltul propriilor convingeri sau
un zbor din noi spre un alt eu încarnat în bătăile de inimă ale unui alt om,
dacă nu un dulce sevraj care parcă nu am vrea să se încheie?! Deși se spune că
absolutul nu poate fi atins, consider că, iubirea conturează idealul,
integrează sublimul în propria esență ca mai apoi să îl lase să respire
printr-un sărut, printr-o îmbrățișare sau prin poezie. Pentru mine Viața e iubire, Poezia e Sfântă și mă simt parte egală din
cer, fiind și scriind. Ecaterina Bakallé (Ella Iakab)
Lipsa ta
îmi ridică întristări la pătrat
Mă-ncearcă
delirul germinat de apusuri
Ca
un plâns de săgeată înfiptă-n tăcere
Spirite
lașe încep să-mi țină discursuri
Cuvântând
noi terori și simt zborul mă cere...
Lipsa
ta îmi va duce tristețea-n demență
Și
mă simt fără tine-un adăpost de stafii...
Ca
un cer malformat fără nici o decență
Mă
scufund în nămolul ce înseamnă a fi.
Viermi
și sânge încins am simțit astă-noapte
Pe-a
mea piele văduvită de-ale tale mâini
Vor
trei demoni să mă-nvețe frica de moarte
Și-ncearcă
credința să mi-o-mpartă la câini...
Respir
sacadat sub lumini ritualice
Și-mi
pare-adevărul duplicitar și fad
De
parcă fericirea are zări satanice
Mă
înalț prin durere când din mine te scad...
Recvieme
iubirii ai scris și coroane
Din
cetini de lacrimi în urma ei mi-ai lăsat
Ca
o mare pe cruce cu valu-n piroane
Lipsa
ta îmi ridica întristări la pătrat.
Se
aud ambulanțe cum prezic un final
Au
pornit din instinct dinspre cerul cu gloabe
Le
conduc niște îngeri fără roluri la bal
Că-au
uitat eternul să-l despartă-n silabe.
I-am
șoptit morții mele să mă-aștepte că vin
Îmbrăcată-n
hazard și cu stele sub pleoape...
Dar
întâi, fericite, mai servește-mi venin
Și-obligă
toți Zeii-n al tău piept să mă-ngroape!
Ca un Rai
ce devine infernal în vertebre
Cum
prezentu-i doar început de trecut,
Viitoru-i
prezentul plăsmuit de tenebre...
Tu-mi
lipsești în avans, necuprins și acut,
Ca
un Rai ce devine infernal în vertebre.
Cum
nu piere trecutu-n otrava lui azi
Și
nu-i astăzi să poată încăpea într-un ieri;
Mă
aduni în tristeți și începi să mă scazi
Din
eternul curbat și urât de tăceri...
Dintr-un
mâine în forme de umbre și plâns,
Vom
hrăni nebunia de iubiri pasagere;
Te-ai
văzut fără timp când în brațe te-am strâns
Și
mă dăi cu-mprumut pe-aurite himere...
Ești
bolnav să mă uiți, sunt bolnavă să-ți fiu,
Iar
morfina iubirii nu ajunge la doi;
Răstigniți
între veacuri cu gust de târziu
Inventăm
o tortură să ne scape de noi...
Să
își poarte și moartea doliul pe dos,
Să
se plângă și timpul văduvit de temei...
Dacă
uiți cine sunt, crezi că uiți de Hristos,
Ori
că poți să ai cerul, dacă cerul mi-l vrei?
Îți
leg infinitul de un gram de morfină,
Din
iubirea-am venit și-n tristețe-o să mor...
“Te
iubesc”-ul ți-l scriu, să îți fie lumină
Și
doar bezna-ți va spune că de tine mi-e dor...
Vinovați că
fericirea se conjugă cu pustiu
Am
sub pleoape constelații torturate să se stingă
Ca
soluția tăcerii ce ne-a dărâmat din munți
Vor
fakirii umbrei noastre de tristețe să se-atingă
Să
arate-n ochii Geei cu ce moarte mă înfrunț.
Voi
cina cu satelitul ne-mplinirii și-astă seară
Vreau
să-ncerc să-ți gust absența păgubită de Zenit...
Mi-ai
lăsat pe buza mării doua veșnicii de ceară
Și-n
înalturi fără grații, sfinți cu lene de iubit.
Îmi
servești fără tacâmuri alte porții de uitare
Când
sătulă-i însăși Luna de infernul ce-l adori...
Te
prefaci precum pădurea bântuită de topoare,
Că
nu-i lacrimă sfințită să te-nvețe cum să mori.
Mi-ai
lăsat sub talpă frica de-a-ți ajunge-n catedrala
Unde
șerpii vând tămâie și dau mită pentru zbor
Ca
și cum iubirea-i Diavol și-ți predă ce e morala
Imi
exorcizezi chemarea care sângeră cu dor...
Și-nțeleg
întâia oară de ce-mi urlă-n limba morții
Între
polii vieții noastre niște harpii că-i târziu
Să
învăț că numai lașii sunt înspre deliciul nopții
Vinovați
că fericirea se conjugă cu pustiu.
#Ca #și
#cum...
Ca
și cum existența și-ar da clipa de zbor și febrilă-n tăcere s-ar stinge de dor,
Ca
și cum tot oceanu-ar da caii pe stele și pe fundul tristeții ne-ar face inele
Ca
și cum nebunia n-ar curge în vene și realitatea-ar fi doar un cânt de sirene
Ca
și cum n-ai mai ști cât de mult te ador azi îmi cânți fericirea cu diavolii-n
cor.
Ca
și cum pe planetă n-ar mai fi oxigen și-n pulsația mării vreo plagă de Zen
Ca
și cum în urlete n-ar fi luminișuri și nici înălțarea n-ar mai avea pietrișuri
Ca
și cum la sate nu s-ar naște eternuri și nici n-ar încape emoție în sternuri
Ca
și cum întunericul n-ar ști de Eden așa îmi lipsești cumințit și obscen.
Ca
și cum Dumnezeii-ar fi doar popice și-n noi nici o umbră nu ne-ar fi matrice
Ca
și cum în podișuri n-ar fi urme de Zei și nici în lumină n-ai ști ce neguri
să-mi bei
Ca
și cum sub izvoare-ai închis căprioare și-a ta lașă plecare nu-mi naște
teroare
Ca
și cum Infernu-i un mediu propice să-mi ardă din piele un
"tu-cicatrice" .
Ca
și cum ignoranța e ciumă de sfinți așa presari uitare pe nurii-mi fierbinți
Ca
și cum în sevraje chemarea-i ispită și agonia pare că-n plâns te
excită...
Ca
și cum Galaxia ne stinge chimia și un ochi de război ne-nflorește câmpia
Ca
și cum în declin nu-s fantome ci prinți tot mai cronic mă vrei și n-ai cum să
te minți.
Ca
și cum porumbeii se preschimbă în ciori așa
bezna ta mi s-a agățat în pori
Ca
și cum infinitu-i o spadă-ascuțită așa duci în splenuri o iubire smintită
Ca
și cum despărțirea îți rescrie-azuriul așa te iubesc-ul ți-ar închide
sicriul...
Ca
și cum adevărul te-otrăvește și mori așa nerostirea mă învață că dori.
...și-un
dor am să mor, cum de tine mi-e sete
Sub
karmele nopții catargul “fiirii” lovește în stânca ignoranței tale
Ne
ceartă și morții, ne urlă martirii că-am înflorit iubirea în chin și-n jale...
Pe
lespezi de urlet mirări sunt un tunet și nu mai am cum să-ți explic cum se
moare
Bântuit
de un sunet, cu ciuma pe suflet, aștept să mă spinteci cu uri ca topoare.
În
piața cu vise, se vând manuscrise, din era dreptății din era cu-onoare
Pe
nimic pare-mi-se ori vorbe încinse în mii de orgolii, te pierd și mă doare...
Mă
ninge tristețea, mă arde zveltețea amintirii schimbate în carne de tun
Mă
stinge franchețea, mi-e plâns tinerețea și sunt fără tine cel mai singur
nebun.
Mi-ești
rană de stele sub genele mele și jar consecinței de a fi muritor;
Tăceri
de castele și cântec de iele când uitările tale mă-ngroapă în dor.
În
ceasul plecării, sub pasul clacării, mă-nchin umbrei tale și zării din plete
Sunt
pulsul ocării din sfântul lucrării și-un dor am să mor cum de tine mi-e sete...
Dar
moartea n-alină când tu mi-ești lumină, nici boli de înalt, nici boli de subsol
Mi-ești
unica vină, etern, ghilotină, sicriu din argilă și-n tristeți cheia-sol.
Vecii
să-mi implore iubiri incolore, degeabă sunt toate... fericiri, curcubeu,
Deliruri
de ore, sevraje majore, omoară-mă tu, că doar mi-ești Dumnezeu!
Copyright © 2018 Ecaterina Bakallé
Utilizarea
integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul
autorului.