FLAVIA COSMA - SĂLBĂTICIUNI ȘI UMBRE

Flavia Cosma – Sălbăticiuni și umbre (Editura Ars Longa, Iași, 2015; ediție în limba franceză: Fauves et ombres, Editions du Cygne, Paris, 2017; ediție în limba spaniolă: Fieras y sombras, Malva Editores, Granada, 2018): Timpul, natura, iubirea și călătoria sunt cele patru variabile poetice, crucificate am putea spune, din volumul Sălbăticiuni și umbre. Natura elementală primordială se aliniază în versurile Flaviei Cosma în această ordine: foc, lemn, aer, pământ apă, cu tot universul lor coloristic corespunzător: roșu, verde, alb, galben și albastru. Motivele poetice frecvente în cele cincizeci și șase de creații, sunt legate de trecerea ireversibilă a timpului. Motivul zborului, al drumului, al imperfecțiunii, al nimicniciei, al luminii, al umbrei, al flăcării, al lumii paralele, al visului, al maleficului, al magnetismului, al toamnei și al ploii, dar și al șarpelui (ispită, înțelepciune) și al pisicii (labilitate, perfidie), între altele, nu fac altceva decât să-l completeze. Șarpele, pisica și Sfinxul, apar destul de frecvent în poeziile Flaviei Cosma. Primul e asociat cu forțele ascunse ale întunericului, cu puterea tenebrelor ca element inițiatic, Sfinxul, altă metaforă inițiatică, accentuează misterul și enigmele vieții, pisica apare poate și pentru că în subconștientul ei, poeta o asociază cu timpul, prin cel puțin o calitate comună, anume aceea de dominare, de stabilirea limitelor spațial-teritoriale chiar, dar nu mai puțin prin faptul că pisica ‘își amintește’ de brațe ocrotitoare și de căldura copilăriei (cum face poeta însăși), temă și ea prezentă în poeme. (…) Sălbăticiuni și umbre, cartea metaforă a Flaviei Cosma e o o altă formă de ilustrare a motivului vanitas vanitatum, prin care poeta încearcă să ne spulbere iluzia că am trăi o realitate obiectivă (Iluzii deșarte). Adevărata noastră realitate ar fi unică și personală, construită de propia noastră minte, limitat-subiectivă deci, din care doar dragostea adevărată ne-ar putea salva. Acea dragoste necondiționată care să ne ridice vibrația energetică până acolo încât să ne facă să rezonăm cu glasul îngerilor, chiar. (extrase din recenzia semnată de Ofelia M. Uță Burcea, Doctor în Filologie Romanică, Universitatea Complutense, Madrid)

Pe un pat de spital

Afară strălucesc nămeţii albi şi mari

Sub soarele de ora patru după amiază,

Înăuntru - colcăie secţia de urgenţe

Şi ameninţarea obscenă cu moartea.

Doctori cu carnete în mâini

Te iscodesc dacă mai vrei sau nu

Să fii resuscitat,

Orbecăie printre multiple diagnoze,

Emit teorii, fac presupuneri,

Negoţul cu moartea-i înfloritor,

Trebuie s-o cumperi, vrei nu vrei,

Ca sa nu superi vracii, călăii.

Tânjeşti să pleci, să fugi cât mai departe,

Dar ei te ţintuiesc pe pat,

Te învinuiesc de nesimţire

Când nu prezinţi simptomele din cărţi,

Pereţii fluizi foşnesc ameninţător

Lumea geme, vomită, împrăştie microbii,

Unii îşi pierd raţiunea şi

Delirează.

Visez cu ochii deschişi la pâinea aurie din cuptor

La scrisorile încă nescrise, la doruri,

La omul acela care mi-a uitat adresa şi nu ştie unde să mă mai caute

Sau nu vrea, sau nu poate.

Dragoste în miezul zilei

               

Căldura toridă ciopârţeştepomii,

O femeie îşi omoară vecina

De dragul unui câine.

Spune-mi că ţi-a fost bine cu mine,

Vreau să ştiu,

Vreau să aud florile suspinând

Pe buzele tale.

Căutăm înfriguraţi ceva ce va reţine

Acest prezent nealterat

În veşnicie.

Braţul tău mă strânge cu putere la piept

Mâna pe care străluceşte alt inel

Îmi tremură pe faţă.

Soarele sălbatic ne încuie dulce

În capcane rotunde.

Opreşte-te! Strigă mulţimea

Urmărindu-mi din depărtare

Zborul vertiginos înspre hăuri.

Dragostea turbată din miezul zilei

Ne trece fulgerător pe dinainte

Ca o paraşută multicoloră

Care nu se deschide.

Fără urmă

Animalul sălbatic, mai puţin sălbatic acum,

Îşi lasă capul să cadă în palmele mele.

Într-un somn-nesomn îşi uită de griji

Închide ochii, relaxându-şi urechile ciulite.

Inima lui mică

Nu mai tresare la orice foşnet,

De frunze căzând,

Sau la răpăitul rece al ploii.

Urmează un moment egal cu veşnicia,

Când toate se rostesc prin bătăile inimii.

Apoi, scuturându-se ca de-o povară,

El pleacă ondulându-şi trupul lunecos

De-a lungul şi de-a latul drumului.

Toamna îl înghite

Fără urmă.

Taine

În patul strâmt

Inventăm alte gusturi sărutului

Descoperim alt nume iubirii

La graniţa dintre ani

Construim fraze neputincioase

Spre a descrie taina ce ne leagă,

Patima dulce şi care încet

Ne taie aripile

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Flavia Cosma

Site personal: flaviacosma.com

Copyright © 2018 Flavia Cosma

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.