Politica privind datele cu caracter personal poate fi consultată aici:

22 aug. 2018

ANNE MARIE BEJLIU - REVENIRE A CUVÂNTULUI DINTÂI


REVENIRE A CUVÂNTULUI DINTÂI















Anne Marie Bejliu – Revenire a cuvântului dintâi (editura Sf. Ierarh Nicolae, 2015): Într-o “lume de surzi, orbi și muți, păcăliți de zahărul unei puteri butaforice și de propria zarvă lăuntrică, dintr-o scenografie a minciunii aproape perfecte”, o lupoaică solitară înalță la cer prin urletul ei conturat în cuvânt, toată tristețea omenirii în pragul unui colaps existențial. Anne Marie  își strigă în imagini literare de o frumusețe greu de suportat de cititorul neavizat, toată dogma adunată din vieți, în chivotul sufletului. Este un cod al trecutului în transhumanța sa spre Infinitul Tată. 

(...) Anne Marie - scriitorul (şi omul - n.a.) este într-o cercetare continuă a tuturor elementelor care devin o provocare zilnică. Se reconstruiește din cioburi, din semne, din cifre, din simboluri într-o geometrie perfectă, pendulând între liric și epic, fără precedent. Ermetismul cuvintelor  dezvăluie  o plajă infinită a imaginarului ei, deznodat dintr-o filozofie a cunoașterii din care și-a potolit setea de-a lungul anilor. Copacul înțelepciunii poetei are rădăcinile bine înfipte în materie dar a crescut atât de mult sub lumina şi iubirea soarelui încât s-a contopit cu Dumnezeu. Își scufundă esența în adevărurile pure pe care le oferă cititorului în forme personale, rezonante cu sufletul ei. Barierele în versificație își pierd relevanța, este adepta unui edificiu bine făcut, construit după dorința tumultului ei interior. Poemul "răzbate" este scrierea de căpătâi a volumului. Cuvântul se naște ca Har Divin, curs prin mâna Annei Marie. Ea este aleasă să înlănțuie cuvinte într-o formă cât mai plăcută, atunci când sunt eliberate de traume sufletești infernale. (extrase din prefața volumului - Într-o cercetare continuă a tuturor elementelor vieţii – semnată de d-na Carmen Popescu)



uşă prea mică

o promisiune de viaţă şi alta de moarte
asta rămăsese să scot din cutia poştală
în care am închis tinereţea
acum privesc oglinda şi revăd femeia copil
cum coasa o dă întruna mai departe

jocul nu s-a terminat. jocul nu s-a terminat
strigă copilul strigă umbrele strigă totul în jurul meu
cred că am rămas prea mult sub dălţi nepotrivite
mă frâng singură în sferturi. aştept să reapară soarele

seară frumoasă ploioasă
cu fâşâitul enervant al ştergătoarelor
pe parbrizul maşinii de rulat versuri
uşa mică a cutiei poştale a rămas deschisă
uneori fanta este prea mică să absoarbă loviturile coasei
în plicurile ilizibile ale bucuriei de a fi


revenire a cuvântului dintâi

te iubesc şi tac. tac şi te iubesc
aşa cum o răspântie îţi înghite paşii
într-un bol închipuit plin de cântece
în el poveştile horesc iar tu alegi calea

de departe privesc
băieţelul în pantaloni scurţi
cu traista de verbe zdrenţuită
împărţind globuri pline de joc
în fiecare Naştere Înviere Moarte

revenire regăsire a cuvântului dintâi

la dâmbul culorilor norii se destramă
te privesc bărbatul matur
cu zăpezile timpului tău pe tâmple
în deplina iubire a Lui

te iubesc şi tac. tac şi te iubesc
acum nicicând mereu
în bolul unui timp care ne înghite
ştergându-ne de pe tabla codurilor
cu pana păsării gheţurilor nesfârşite


vârstele omului

rătăcim, Leandru, rătăcim
într-o poveste în care genunchii
arată ca ciupercile nepotcovite de rădăcini

ploile răsună în pălăria lor ca şoaptele piticilor statici
lovitura vine şi ascute acoperişul de piatră de lemn
de sare

în palmele poveştilor mercurul lasă semnele
rostogolite
deasupra înţelegerii

vrăjitoarea cu nume complicat destramă visele
copilul strigă maturul tace clopotul primeşte tăcerile tăcerilor
adolescentul prinde ramul caisului înflorit inspiră esenţa florii
apoi răstoarnă la rându-i tăcerile în căuşul clopotului

cântecul adună risipeşte readună împlineşte
vârstele omului, Leandru, vârstele...

Anne Maria Bejliu

pasiv

alergarea a fost oprită la stâlpul verde
încercarea s-a terminat alta îşi face loc
îi simt coatele în inima fizică

îi simt loviturile sacadate ca aplauzele circarilor
aduse omagiu clovnului mărunt cocârjat
de atâtea măşti. în spatele lor a plâns

sau a privit pasiv încercările
încercuirile flăcările mingiile farfuriile leii
şi tigrii înşeuaţi în brăţările şi bridele umanului

şi caii... da, caii...

a lăsat lumii rânjetul hilar şi ochii mijiţi
în hohotele aplauzelor clovnul om omul clovn
închide ochii deschide
inima miezului de foc al sufletului, cerului

cât circ, Doamne! cât circ...


să visăm Leandru

croitor iscusit îmi ridici tivul libertăţii
pe cataligele cuvintelor
printre coloane de zdrenţe metaforizezi gândurile
le simt răzvrătirea şi glasul...
parcă alt glas din adâncuri trezeşte toamna naşterii
purtătoare a numărului patruzeci şi şase

visul destramă realitatea. realitatea destramă visul
în bucătăria dimineţilor cenuşiul îşi pierde arta
într-o lingură ca o lebădă cu ciocul rupt
şi cântă cântă neîntrerupt povestea, poveştile

gândul alege călătoria sau călătoria îl alege pe el
când între noi ecranul rămâne rece
câteva cuvinte câteva transcrieri de trăiri
şi o atât de lungă aşteptare o accept

ţi-am spus că

te iubesc şi tac. tac şi te iubesc
cineva spunea că gândul tău sau tu...

mă culci în taina cuibului de berze
în el, în cuib, visez braţele tale pe umerii obosiţi
privind cu patru ochi răsăritul
al meu al tău
- al nostru spun în şoaptă -
şi închid umbrela esteticii ratării într-o scoică

să visăm, Leandru, să visăm prietene bun...


un fel de transhumanţă

cineva mai trăieşte într-un ochi
să ciupească de pe margini grâul verde
(- întreb şi las pleoapa să cadă pe fila câmpului
suspendat undeva între da şi nu)
pe unde curg picioarele oilor
dacă dincolo de hotare sferele cereşti explodează
iar cuţitele falsităţii irump în tăcerea cerută de El
pentru un respiro prelung în globul ocular al existenţei
în perpetua cerşetorie a înţelegerii Iubirii Sale
tabloul se prelinge în palma timpului uimit
el priveşte şi trece...
o oaie două... şapte oi şi fantoma unei ploi în care
prima şi ultima picătură alcătuiesc infinitul


foarfece

m-am născut în mişcarea lamelor unei foarfeci
şurubul ruginit a prins forţele braţelor celor doi: mamă şi tată
- cruce în zâmbetul Lui, rană vie în pieptul pământului
undeva, mai aproape de răsărit -
când împlineau tăietura în tiparul firii copilei
cu ochii din cărbunele toamnei

la fel, altă foarfecă, şi alta, şi alta
au adus în mişcarea lor sămânţa de om
ridicându-i paşii până la cuvânt

cuvânt rostit scris păstrat în ecou pentru alt pas
altă tăietură adânc sculptată în rădăcinile iubirii umane
prima foarfecă este a Lui. după el, potopul...

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Anne Marie Bejliu

Copyright © 2018 Anne Marie Bejliu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.