Anne Marie Bejliu – Revenire a cuvântului dintâi (editura Sf. Ierarh Nicolae, 2015): Într-o “lume de surzi, orbi și muți, păcăliți de zahărul
unei puteri butaforice și de propria zarvă lăuntrică, dintr-o scenografie a
minciunii aproape perfecte”, o lupoaică solitară înalță la cer prin urletul ei
conturat în cuvânt, toată tristețea omenirii în pragul unui colaps existențial.
Anne Marie își strigă în imagini literare de o frumusețe greu de
suportat de cititorul neavizat, toată dogma adunată din vieți, în chivotul
sufletului. Este un cod al trecutului în transhumanța sa spre Infinitul Tată.
(...) Anne Marie - scriitorul (şi omul - n.a.) este într-o
cercetare continuă a tuturor elementelor care devin o provocare zilnică. Se
reconstruiește din cioburi, din semne, din cifre, din simboluri într-o
geometrie perfectă, pendulând între liric și epic, fără precedent. Ermetismul
cuvintelor dezvăluie o plajă infinită a imaginarului ei, deznodat
dintr-o filozofie a cunoașterii din care și-a potolit setea de-a lungul anilor.
Copacul înțelepciunii poetei are rădăcinile bine înfipte în materie dar a crescut
atât de mult sub lumina şi iubirea soarelui încât s-a contopit cu Dumnezeu. Își
scufundă esența în adevărurile pure pe care le oferă cititorului în forme
personale, rezonante cu sufletul ei. Barierele în versificație își pierd
relevanța, este adepta unui edificiu bine făcut, construit după dorința
tumultului ei interior. Poemul "răzbate" este scrierea de căpătâi a
volumului. Cuvântul se naște ca Har Divin, curs prin mâna Annei Marie. Ea este
aleasă să înlănțuie cuvinte într-o formă cât mai plăcută, atunci când sunt
eliberate de traume sufletești infernale. (extrase din prefața volumului - Într-o
cercetare continuă a tuturor elementelor vieţii – semnată de d-na Carmen
Popescu)
uşă
prea mică
o promisiune de viaţă şi alta de moarte
asta rămăsese să scot din cutia poştală
în care am închis tinereţea
asta rămăsese să scot din cutia poştală
în care am închis tinereţea
acum privesc oglinda şi revăd femeia
copil
cum coasa o dă întruna mai departe
cum coasa o dă întruna mai departe
jocul nu s-a terminat. jocul nu s-a terminat
strigă copilul strigă umbrele strigă totul în jurul meu
cred că am rămas prea mult sub dălţi nepotrivite
mă frâng singură în sferturi. aştept să reapară soarele
seară frumoasă ploioasă
cu fâşâitul enervant al ştergătoarelor
pe parbrizul maşinii de rulat versuri
uşa mică a cutiei poştale a rămas
deschisă
uneori fanta este prea mică să absoarbă loviturile coasei
în plicurile ilizibile ale bucuriei de a fi
uneori fanta este prea mică să absoarbă loviturile coasei
în plicurile ilizibile ale bucuriei de a fi
revenire
a cuvântului dintâi
te iubesc şi tac. tac şi te iubesc
aşa cum o răspântie îţi înghite paşii
într-un bol închipuit plin de cântece
în el poveştile horesc iar tu alegi
calea
de departe privesc
băieţelul în pantaloni scurţi
cu traista de verbe zdrenţuită
împărţind globuri pline de joc
în fiecare Naştere Înviere Moarte
revenire regăsire a cuvântului dintâi
la dâmbul culorilor norii se destramă
te privesc bărbatul matur
cu zăpezile timpului tău pe tâmple
în deplina iubire a Lui
te iubesc şi tac. tac şi te iubesc
acum nicicând mereu
în bolul unui timp care ne înghite
ştergându-ne de pe tabla codurilor
cu pana păsării gheţurilor nesfârşite
vârstele
omului
rătăcim, Leandru, rătăcim
într-o poveste în care genunchii
arată ca ciupercile nepotcovite de
rădăcini
ploile răsună în pălăria lor ca şoaptele
piticilor statici
lovitura vine şi ascute acoperişul de
piatră de lemn
de sare
în palmele poveştilor mercurul lasă
semnele
rostogolite
deasupra înţelegerii
vrăjitoarea cu nume complicat destramă
visele
copilul strigă maturul tace clopotul
primeşte tăcerile tăcerilor
adolescentul prinde ramul caisului
înflorit inspiră esenţa florii
apoi răstoarnă la rându-i tăcerile în căuşul
clopotului
cântecul adună risipeşte readună
împlineşte
vârstele omului, Leandru, vârstele...
pasiv
alergarea a fost oprită la stâlpul verde
încercarea s-a terminat alta îşi face
loc
îi simt coatele în inima fizică
îi simt loviturile sacadate ca aplauzele
circarilor
aduse omagiu clovnului mărunt cocârjat
de atâtea măşti. în spatele lor a plâns
sau a privit pasiv încercările
încercuirile flăcările mingiile
farfuriile leii
şi tigrii înşeuaţi în brăţările şi
bridele umanului
şi caii... da, caii...
a lăsat lumii rânjetul hilar şi ochii
mijiţi
în hohotele aplauzelor clovnul om omul
clovn
închide ochii deschide
inima miezului de foc al sufletului,
cerului
cât circ, Doamne! cât circ...
să
visăm Leandru
croitor iscusit îmi ridici tivul
libertăţii
pe cataligele cuvintelor
printre coloane de zdrenţe metaforizezi
gândurile
le simt răzvrătirea şi glasul...
parcă alt glas din adâncuri trezeşte
toamna naşterii
purtătoare a numărului patruzeci şi şase
visul destramă realitatea. realitatea
destramă visul
în bucătăria dimineţilor cenuşiul îşi
pierde arta
într-o lingură ca o lebădă cu ciocul
rupt
şi cântă cântă neîntrerupt povestea,
poveştile
gândul alege călătoria sau călătoria îl
alege pe el
când între noi ecranul rămâne rece
câteva cuvinte câteva transcrieri de
trăiri
şi o atât de lungă aşteptare o accept
ţi-am spus că
te iubesc şi tac. tac şi te iubesc
cineva spunea că gândul tău sau tu...
mă culci în taina cuibului de berze
în el, în cuib, visez braţele tale pe
umerii obosiţi
privind cu patru ochi răsăritul
al meu al tău
- al nostru spun în şoaptă -
şi închid umbrela esteticii ratării
într-o scoică
să visăm, Leandru, să visăm prietene
bun...
un fel
de transhumanţă
cineva mai trăieşte într-un ochi
să ciupească de pe margini grâul verde
(- întreb şi las pleoapa să cadă pe fila
câmpului
suspendat undeva între da şi nu)
pe unde curg picioarele oilor
dacă dincolo de hotare sferele cereşti
explodează
iar cuţitele falsităţii irump în tăcerea
cerută de El
pentru un respiro prelung în globul
ocular al existenţei
în perpetua cerşetorie a înţelegerii
Iubirii Sale
tabloul se prelinge în palma timpului
uimit
el priveşte şi trece...
o oaie două... şapte oi şi fantoma unei
ploi în care
prima şi ultima picătură alcătuiesc
infinitul
foarfece
m-am născut în mişcarea lamelor unei foarfeci
şurubul ruginit a prins forţele braţelor celor doi: mamă
şi tată
- cruce în zâmbetul Lui, rană vie în pieptul pământului
undeva, mai aproape de răsărit -
când împlineau tăietura în tiparul firii copilei
cu ochii din cărbunele toamnei
la fel, altă foarfecă, şi alta, şi alta
au adus în mişcarea lor sămânţa de om
ridicându-i paşii până la cuvânt
cuvânt rostit scris păstrat în ecou pentru alt pas
altă tăietură adânc sculptată în rădăcinile iubirii umane
prima foarfecă este a Lui. după el, potopul...
Copyright © 2018 Anne Marie Bejliu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.