PARNAS XXI: ALEXANDRA MIHALACHE

Alexandra Mihalache - Poezii de dragoste

Poezia, precum iubirea, este o sărbătoare a sufletului. Ea renaşte în fiecare zi. În noi, prin noi şi pentru noi. Ne vindecă neajunsurile, ne mângâie rănile şi ne înalţă spre infinit. Ne poartă pe tărâmuri unde timpul nu cunoaşte limite, ne lasă să atingem cerul şi să descoperim muzica sferelor înalte, să pătrundem în culorile absolutului şi să ne redescoperim prin ele, să evadăm din vremelnicie şi să dansăm cu eternitatea. Iar dragostea este cea mai frumoasă poezie din noi. Cred că dragostea scrie în noi poezii nemuritoare fiindcă dragostea este o artă. Emoţiile, stările şi visele noastre se îmbracă în note muzicale pentru a deveni cântece lăuntrice. Şi astfel curge poezia, un izvor de frumuseţi care urcă spre veşnicie. Poezia vibrează în sufletul nostru prin toate formele pe care le cunoaşte arta. Acolo unde e vers, muzică, pictură, dans, sculptură, acolo este şi poezie. Dar, mai presus de toate, acolo unde e dragoste, acolo se scrie cea mai profundă poezie. (citește eseul Poezia din noi în întregime aici)

Unicul foc

Tu eşti un foc al dorurilor mele,

O lege care naşte alte legi,

Dar ai trădat luminile din stele

Atunci când ai ales să mă renegi.

O lacrimă din soare se răzbună,

Când tu lipseşti nici legile n-au rost,

Căci focurile plâng doar împreună

Şi-un singur foc ne este adăpost.

Dar cum să ardă focul fără mine

Când el trăieşte numai pentru noi?

Aceasta-i taina care te previne

Să nu te-mbolnăveşti de cifra doi.

Şi mă priveşti cu toamnă şi mirare,

Iar cerul lângă noi îşi face loc

Şi nu există altă vindecare

Decât să împărţim acelaşi foc.

În ochii tăi

În ochii tăi e vis şi e speranţă

Şi toamna unui dor nevinovat,

În ochii tăi e cer şi siguranță

Şi iarna unui zbor nevindecat.

În ochii tăi e numai poezie

Şi-n ei citesc eterne primăveri,

În ochii tăi e sfânta mărturie

Din adevăruri, taine şi puteri.

În ochii tăi e vară şi iubire

Şi doar acolo timpul s-a oprit,

În ochii tăi e foc şi nemurire

Şi trupul meu de-a pururi osândit.

Dor de noi

Mi-e dor de noi, aceia care

Eram şi răni şi vindecare,

Eram şi iarnă şi poveste,

Şi ploi şi melodii celeste.

Mi-e dor de tine, -acela care

Mi-a fost şi toamnă şi iertare,

Şi mi-a lăsat în braţe vara

Şi-n piept lumina şi povara.

Mi-e dor de mine, -aceea care

Ţi-a fost şi vis şi remuşcare

Şi te-aştepta cu mări şi cerul

Să îi dezlegi în ochi misterul.

Mi-e dor de noi, aceştia care

Rămaşi în umbră şi uitare

Am renunţat la veşnicie

Şi foc şi cer şi poezie.

Mi-e dor de tine,-acesta care

Refugiat într-o ninsoare

Îşi lasă dreptul la iubire

Şi va pleca din a mea fire.

Mi-e dor mine,-aceasta care

Mai are-un drept ca fiecare,

Privirea-mi te întreabă tristă:

Fără de noi ce mai există?

Dureros de nefiresc

E-o luptă dureros de nefirească,

Au plâns orgolii doar ca să se stingă

Şi-n toată amăgirea pământească

Nici rănile nu vor să te respingă.

Noi suntem doar o singură fiinţă,

Un dor abandonat într-o ninsoare,

Dar hai să-l îmbrăcăm de cuviinţă,

Să nu-l lăsăm în frig şi în trădare.

Noi suntem două răni complementare

Care vor scrie mâine o poveste

Şi-aceste două răni îşi cer iertare

C-au încercat iubirea s-o conteste.

Noi suntem cea mai dulce împăcare,

Dar şi revolta ce-a stârnit furtuna,

Privindu-ne vom cere îndurare

Iubirii ce-o purtăm dintotdeauna.

Între zi şi noapte

Şi ne privim cu-nseninare

Să fugă noaptea dintre noi,

Obscuritatea asta doare,

Dar ne subjugă pe-amândoi.

Privirea ta soarbe lumină

Şi-am înţeles cât e de greu,

Când cerul mării i se-nchină

Te-adăpostesc în gândul meu.

Privesc cum naşte asfinţitul

Iubiri scăldate în văpăi

Şi mă întreb dacă zenitul

A înnoptat în ochii tăi.

Şi ne privim cu înserare,

Apoi se face ziuă iar,

Iubirea vindecă şi doare,

Dar fără ea e în zadar.