Exil în rama unei întrebări
N-am anotimpuri
sunt trecătoare,
am sufletul plin de mesteceni
şi de tine făcând bătături în palmă
laolaltă cu vuietul mării
tot meşterind la aripi
pentru noi
că nu mai ţin minte cine sunt
de ce mă aflu aici
şi de ce coboară asupra mea
arsura ochilor tăi.
Tu ce număr porţi la aripi?
sunt trecătoare,
am sufletul plin de mesteceni
şi de tine făcând bătături în palmă
laolaltă cu vuietul mării
tot meşterind la aripi
pentru noi
că nu mai ţin minte cine sunt
de ce mă aflu aici
şi de ce coboară asupra mea
arsura ochilor tăi.
Tu ce număr porţi la aripi?
Sintetica laviului
Aşa arată perfecţiunea
ca tine netulburat
între zugrăvirea unei catedrale
şi o cutremurare în faţa divinităţii
ești ca în somn
timpul când universul se făcea om în ochiul inimii mele
şi am fi fost contemporani cu începutul, cu devenirea
mai mult decât se vede
sub masca propriului pustiu,
priveşte strada, oamenii care reflectă forme
ei trăiesc ca şi când verdele sau pământul
n-ar face parte din ordinea cosmică,
priveşte-i cum ratează liniştea lor
purtându-se ca şi cum n-ar avea-o
restul, o iluzie dormind sub şapte peceţi,
am vrea să ne luăm în braţe
peste tot în temple şi biserici,
o pasăre albă
femeia dinlăuntrul tău.
ca tine netulburat
între zugrăvirea unei catedrale
şi o cutremurare în faţa divinităţii
ești ca în somn
timpul când universul se făcea om în ochiul inimii mele
şi am fi fost contemporani cu începutul, cu devenirea
mai mult decât se vede
sub masca propriului pustiu,
priveşte strada, oamenii care reflectă forme
ei trăiesc ca şi când verdele sau pământul
n-ar face parte din ordinea cosmică,
priveşte-i cum ratează liniştea lor
purtându-se ca şi cum n-ar avea-o
restul, o iluzie dormind sub şapte peceţi,
am vrea să ne luăm în braţe
peste tot în temple şi biserici,
o pasăre albă
femeia dinlăuntrul tău.
Peisaj scufundat în somn
Te-am aşezat într-o icoană de culoarea
liniştii
fără să mă pot separa cumva de propria-mi neputinţă
îţi aminteşti, excesiv de raţională, altfel
gata în orice moment să mă lepăd de sine
precum această fereastră deschisă spre vid
prin care nici salcîmii albi de Kamceatka
nu mai sunt în stare să vadă lucrurile aşa cum sunt
cine ştie pe unde în iurtele albe ca varul
un început tăcut de lume, din aer, din pietre sau invers
aşa cum tot ce există mă conţine şi mă doare
îmi intră în ochi, între cuvinte,
dovadă că n-are sens să neg ceea ce gândul
ca orice claritate presupune o suferinţă
şi totuşi pentru mine nu există dilemă
nici nu mă absolv de greşeli
spunîndu-mi c-au fost cumva necesare,
mai ales acolo unde
ceva în mod fundamental s-a transformat în nisip,
semn că între inimă şi vulturii pescari
înainte de orice,
trebuie să fie un acord deplin
oriunde mă întorc fiecare moarte închide un cerc,
celelalte adevăruri ne îndeamnă să trăim.
îţi aminteşti, excesiv de raţională, altfel
gata în orice moment să mă lepăd de sine
precum această fereastră deschisă spre vid
prin care nici salcîmii albi de Kamceatka
nu mai sunt în stare să vadă lucrurile aşa cum sunt
cine ştie pe unde în iurtele albe ca varul
un început tăcut de lume, din aer, din pietre sau invers
aşa cum tot ce există mă conţine şi mă doare
îmi intră în ochi, între cuvinte,
dovadă că n-are sens să neg ceea ce gândul
ca orice claritate presupune o suferinţă
şi totuşi pentru mine nu există dilemă
nici nu mă absolv de greşeli
spunîndu-mi c-au fost cumva necesare,
mai ales acolo unde
ceva în mod fundamental s-a transformat în nisip,
semn că între inimă şi vulturii pescari
înainte de orice,
trebuie să fie un acord deplin
oriunde mă întorc fiecare moarte închide un cerc,
celelalte adevăruri ne îndeamnă să trăim.
Așa de frig și de liniște
Cât de frumoase sunt glicinele zilelor
tale,
în ceasuri de restrişte-
îngălbenind fotografii înşirate aiurea
prin locuri în care lumina nu mai ajunge decât sub forma
unor trădări plătite până la urmă prin singurătate,
o Maja desnuda la sfârşit de Septembrie,
într-un fel de născocire a privirii întoarse înapoi
până în viscerele pământului, atât de înţelept de altfel,
încât să înţeleg până la capăt fiecare lovitură de daltă,
melcii,
vârful măturii, după ce ai dat cu ea peste o podea plină de praf
inclusiv libertatea-mi de-a ratăci în pustiu,
asta contează mai puţin, e pe gratis,
un fel de-a tatona spaţiul în care
atâtea lucruri au rămas neîntâmplate
precum mâinile mele încă tânjesc, să atingă fericirea.
Până la urmă nevoia de mituri e şi aceasta o nostalgie,
purificată de aceeaşi flacără
care se ridică pentru a spune mereu melancolic
că, Timpul fără Dragoste,
e gol.
în ceasuri de restrişte-
îngălbenind fotografii înşirate aiurea
prin locuri în care lumina nu mai ajunge decât sub forma
unor trădări plătite până la urmă prin singurătate,
o Maja desnuda la sfârşit de Septembrie,
într-un fel de născocire a privirii întoarse înapoi
până în viscerele pământului, atât de înţelept de altfel,
încât să înţeleg până la capăt fiecare lovitură de daltă,
melcii,
vârful măturii, după ce ai dat cu ea peste o podea plină de praf
inclusiv libertatea-mi de-a ratăci în pustiu,
asta contează mai puţin, e pe gratis,
un fel de-a tatona spaţiul în care
atâtea lucruri au rămas neîntâmplate
precum mâinile mele încă tânjesc, să atingă fericirea.
Până la urmă nevoia de mituri e şi aceasta o nostalgie,
purificată de aceeaşi flacără
care se ridică pentru a spune mereu melancolic
că, Timpul fără Dragoste,
e gol.
O fereastră spre cer
Îmi îndes înfrângerile
una câte una, în buzunarul cu clapă tighelită
şi-mi spun că nu e drept
să fie atâtea,
negândind şi faptul că viaţa nu se sfârşeşte aici
eliptic punctată doar de semne chinezeşti
între zero şi infinit,
nici un gând faţă de sine sau de altul
faţă de adversar sau spada sa
oricum un zeu îşi datorează puterea
împrejurării
cum, mie însămi, îmi zboară prin suflet
"din ghem" în "elipsă", razant cu pământul
cocori cu gâtul roşu amarant
cuvinte, desigur, uneori de neînţeles
îndărătnice chiar
într-o natură frustă, altminteri
până şi copacii privesc, asemeni unor sfinţi,
"Răsăritul Cel de Sus".
"Da, vine ceasul şi acum este." (Ioan 4,23)
una câte una, în buzunarul cu clapă tighelită
şi-mi spun că nu e drept
să fie atâtea,
negândind şi faptul că viaţa nu se sfârşeşte aici
eliptic punctată doar de semne chinezeşti
între zero şi infinit,
nici un gând faţă de sine sau de altul
faţă de adversar sau spada sa
oricum un zeu îşi datorează puterea
împrejurării
cum, mie însămi, îmi zboară prin suflet
"din ghem" în "elipsă", razant cu pământul
cocori cu gâtul roşu amarant
cuvinte, desigur, uneori de neînţeles
îndărătnice chiar
într-o natură frustă, altminteri
până şi copacii privesc, asemeni unor sfinţi,
"Răsăritul Cel de Sus".
"Da, vine ceasul şi acum este." (Ioan 4,23)
Clementes angeli
"Pietrele supravieţuiesc singure"
Ar
trebui să fiu împăcată cu asta. Şi cu balsaminele otrăvitoare
de la etajul întâi al nopţilor. Dar eu nu sunt nici cu mine.
Nici cu arcurile de triumf ale lui Marte şi Minervei
pentru simplul motiv că destinul a poruncit osânda beznei
şi-a luminii acolo unde odinioară păşteau amoniţii.
Din întâmplare, în logica morenei, avalanşei şi apei.
de la etajul întâi al nopţilor. Dar eu nu sunt nici cu mine.
Nici cu arcurile de triumf ale lui Marte şi Minervei
pentru simplul motiv că destinul a poruncit osânda beznei
şi-a luminii acolo unde odinioară păşteau amoniţii.
Din întâmplare, în logica morenei, avalanşei şi apei.
Poate că n-am înţeles totul, îmi lipseşte
un spaţiu
un interval sub cupolele de aur ale acestei lumi
înşelătoare. Înţelepciunea de-a şti că ai aflat prea târziu
un moment, care e şi ultimul.
un interval sub cupolele de aur ale acestei lumi
înşelătoare. Înţelepciunea de-a şti că ai aflat prea târziu
un moment, care e şi ultimul.
După el Alţii o iau de la capăt tot
căutând abisuri
de-a lungul coastelor lui Bricco.
Nu prin iluminare, ci faute de mieux.
de-a lungul coastelor lui Bricco.
Nu prin iluminare, ci faute de mieux.
Certitudinea că nu mai este nimic de
lămurit
asta ar trebui să fie pacea şi triumful meu.
asta ar trebui să fie pacea şi triumful meu.
Căutări de sine
Şi-acum îmi amintesc câte ceva din
rêves-éveillés,
oamenii închideau în cuşti
hipopotami inocenţi, departe de păşunile lor africane
de răsăriturile lor splendide
în timp ce oglinzile vechi de China se înnorează puţin câte puţin
cu senzaţia că nu mai e loc pentru suflet
cînd cobori în infern.
Şi e cel mai uşor să mori nimicit de principii
cînd alţii umplu realitatea în numele unei linişti înscrise
la resemnare.
Toate zac îngrămădite într-un gauche caviar
plin de decoruri şi întâmplări
care-mi ocupă mintea, în fond ce altceva
această veşnică sfâşiere
desenată pe hîrtie de-o culoare indefinită.
Din toate promisiunile rostite vreodată
doar florile de nalbă, în mijlocul ploii,
surâd a iubire.
Fără acest adevăr, nimic nu are sens!
oamenii închideau în cuşti
hipopotami inocenţi, departe de păşunile lor africane
de răsăriturile lor splendide
în timp ce oglinzile vechi de China se înnorează puţin câte puţin
cu senzaţia că nu mai e loc pentru suflet
cînd cobori în infern.
Şi e cel mai uşor să mori nimicit de principii
cînd alţii umplu realitatea în numele unei linişti înscrise
la resemnare.
Toate zac îngrămădite într-un gauche caviar
plin de decoruri şi întâmplări
care-mi ocupă mintea, în fond ce altceva
această veşnică sfâşiere
desenată pe hîrtie de-o culoare indefinită.
Din toate promisiunile rostite vreodată
doar florile de nalbă, în mijlocul ploii,
surâd a iubire.
Fără acest adevăr, nimic nu are sens!
În vremea ploilor
S-ar putea spune multe
despre sentimentul propriilor limite
chiar şi oraşul îşi schimbă pielea câteodată
şi cerul, şi plaja
suficient pentru a spori deconcertarea
omului care pleacă în fiecare dimineaţă
în excursie
privind oamenii cu mirare cuminte şi placidă
uneori prea slabă pentru propriile teorii.
Aşa înduri: cînd nu eşti de faţă,
nici în eternitate nimic nu curge
mai mult decât dor şi durere.
Se poate spune: mi-e dor de vară, de Il Rosso
sau mi-e dor de o altă lume ori chiar de mine însămi.
Aşadar, de ştiut, de neştiut, de visat.
De tine, ca de mine.
despre sentimentul propriilor limite
chiar şi oraşul îşi schimbă pielea câteodată
şi cerul, şi plaja
suficient pentru a spori deconcertarea
omului care pleacă în fiecare dimineaţă
în excursie
privind oamenii cu mirare cuminte şi placidă
uneori prea slabă pentru propriile teorii.
Aşa înduri: cînd nu eşti de faţă,
nici în eternitate nimic nu curge
mai mult decât dor şi durere.
Se poate spune: mi-e dor de vară, de Il Rosso
sau mi-e dor de o altă lume ori chiar de mine însămi.
Aşadar, de ştiut, de neştiut, de visat.
De tine, ca de mine.
După măsura inimii
Multe lucruri contează, însă doar unul
în mod absolut.
În ochii lumii contează dacă ai succes
sau dacă eşuezi.
Contează dacă eşti sănătos sau bolnav,
dacă eşti educat sau nu.
Contează dacă eşti bogat sau sărac. În
mod cert, aceste lucruri
au o influenţă asupra vieţii tale. Da,
toate contează, vorbind la modul
relativ,
dar ele nu contează la modul
absolut.
Însă există ceva care contează mai mult,
decât oricare dintre aceste lucruri.
Iubirea, înainte de toate, mai cu seamă
când se sting sclipirile galbene ale forsiţiei
în pustietatea melancolică a grădinilor
prin care te plimbi
fără să te întâlneşti cu nimeni,
împreună-sălăşluire cu îngerii
lung prilej pentru cuvinte insolite,
nebănuite, surprinzătoare.
De aceea alegem ceea ce ne zideşte până
în cele mai mici amănunte,
pentru simplul motiv că ceea ce ne
tulbură,
dorul care e acelaşi pentru toţi, dar
intensitatea lui mereu alta pentru fiecare,
creşte în noi ca o euharistie de taină.
Luminița Cristina Petcu (n. 22 august 1969, Iaşi): A absolvit Universitatea din Bucureşti în anul 1993, este licenţiată
în Geografie, absolventă de master în "Oraşele
lumii"- Viena, Austria şi Doctor în "Geografia continentelor" – U.C.L.A. (U.S.A.) - unde a şi
predat vreme de 3 ani. Este conferențiar universitar în București. Luminița
Cristina Petcu a publicat în revistele Visul,
România, liberă în viitor, Vama literară, Viaţa Buzăului, Literatorul, Phoenix
Mission (Arizona), Ecouri literare,
Armonia, Totpal's Daily News, Dor de Dor, Onyx, Grupul celor 7, Dăruiri
literare, Chronos, Negru pe Alb, Nomen Artis, Secolul XXI, Alchemia şi
altele. În perioada liceului a fost membră a Cenaclului literar "Vasile Voiculescu" din Buzău; în
prezent este membră a cenaclului "Literatorul" din Bucureşti. Luminița
Cristina Petcu este interesată de: Literatura universală, Pictură, Fotografie,
Filme de artă şi Oraşele lumii.
Premii:
Premiul Revistei „Visul” (la Concursul internaţional de creaţie literară „Visul”, ediţia
a VI-a, desfăşurat în parteneriat cu Revista „Armonii Culturale”, 2011)
Premiul III (la Concursul internaţional de creaţie literară „Visul”, secțiunea poezie, ediţia a VII-a, 2012)
Premiul III (la Concursul internaţional de creaţie literară „Visul”, secțiunea poezie, ediţia a VII-a, 2012)
Apariţii în cărţile:
Magna (volum
colectiv, 2009)
Himere de Pharos
(volum de poezii, prefața Emil Lungeanu, 2009)
Amprente temporale (vol. 2, volum colectiv, 2012)
Vade Mecum (antologie
de versuri, 6 poeţi contemporani, 2012)
Dor de Dor – Ipoteşti 2012 (antologie lirică, epică, teatru, plastică, 2013)
Dictatura lecturii (dicţionar critic, autor Emil Lungeanu, 2014)
Copyright © 2018 Luminița Cristina Petcu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.