Elena Armenescu – De veghe tainelor: Parafrazând o recenzie semnată de
scriitoarea Cezarina Adamescu la volumul de poezie De mână cu Orfeu,
voi spune și eu că doamna Elena Armenescu – re-vine cu brațele pline de
miresme lirice. Scriitoarea distinsă cu Diploma și Crucea în grad de
“Officier” acordate de Regatul Belgiei (pentru servicii aduse cauzei
progresului, Bruxelles, 2006) ne propune câteva poezii din volumul în pregătire “De veghe tainelor”:
Îngeri
odinioară
Azi, ca și ieri, purtăm visurile
În coșuri multicolore, cu flori
Așezate pe umerii speranțelor
Cu dragoste, în seri târzii, în zori...
Spațiile dintre celule se dilată
Lăsând loc luminii să zburde
În tot ce-i dens, în rețeaua toată
Gânduri luminoase să inunde.
Vibrația înaltă ne chemă sus
Uimită, văd cum ne cresc aripile
Când revenim din acel ”dus”
Ne trezim împreunând palmele.
Infiorată, carnea mea, mereu
Atinsă de miracolul -iubire-
Suspină după gândul tău
Și atingerea rămasă amintire.
Bună seara, Lună
albastră
Vedetă planetară în noaptea de vis
Când îngeri îngăduitori
Stau de veghe
La poarta cerului deschis
Luna albastră, aseară
Plutind între singurătăți
Și Necuprins
Părea că-mi zâmbește
Dar între mine și ea
Stau neguri mistuitoare...
Cu inima strânsă mă întreb:
- Unde oare
Fi-va sufletul meu data viitoare
Când la fel, impasibilă,
Rece și tăcută treci
Aproape de Pământ
Pe aceleași cosmice poteci?
- Pe care câmpii Elizee
Dăinui-va Lumina fotonilor mei
Transferați ca între frați
În azalee sempervivescente
Ori rătăci-vor pe stânci înșelătoare
Evanescente, ocolite de Soare?
Bună seara, Lună albastră,
Călătoare printre stele
Până-ai să răspunzi întrebărilor mele
Lasă vântul născut în munții tăi,
Munții oierului,
Din Înaltul cerului
Aflat și el, sub aceleași Legi tăcute
Să vină, în taină să m-asculte...
Reîntregire
- sub cerul Daciei -
Din timp străvechi mă-ntorc
A câta oară?
Firul existenței iar îl torc
În care țară?
În țara cu munții din piatră de cremene
Și păduri gemene
Din brazi și molizi, iar mai jos
Fagul și stejarul cheamă la întrecere
Mesteacănul duios...
În țara-n care se aud
Sunete pe văi din clinchet de ape
Cântec revărsat din ramurile moi
Când păsări cu ciocul de aur
Ne sunt oaspeți și adierea aproape...
Râuri de argint, fluviul cu cântare
triumfală
Alunecă pe trupul pământului cu fală
Peste tot, în toate – ape și păduri -
viețuitoare mii
În preaplin de iubire,
în taină, fac nunți de poveste, cununii
În țara binecuvântată cu câmpii
împovărate
De grâne legănate în nopțile de-alint,
Apoi lin, în cercuri verzi, la sânul
aurorei toate
Se deschid, iar diminețile
se schimbă înrourate în veșmânt aurit,
Sufletul alină
Când Floarea Soarelui e sărutată de
lumină.
Firul existenței iar îl torc
În care țară?
Să fie
Hiperboreea, ținutul fabulos
Țara binecuvântată ca Ideea
Unde poporul, credincios
îngenunchiază
doar în DREAPTĂ ortodoxă rugăciune
Strunit, de-a lui Zamolxe-nțelepciune?
Da! E Dacia! E chiar Hiperboreea,
Care acum se cheamă ROMÂNIA!
Înmiresmarea
lăuntrului
Respir...
Aerul mă hrănește, mă poartă
Roată sub Pomul Vieții
Uneori, ca o pasăre
Peste o apă curgătoare
lunec lin,
Bănuți de aur îmi dansează
Pe frunte, pe mâini
Ca un alin
Când
Recunoscătoare... brațele ridic
invocatoare
Spre lauda Luminii.
Respir...
De dincolo de Pomul Cunoașterii
Ochiul Domnului mă privește fix
Mă știe, mă cunoaște
Mai mult decât mă cunosc eu
Pe mine însămi.
Respir...
Rămân nemișcată
Inima, doar inima
În deplin acord cu ritmul ancestral
Trimite sângele ca pe-o lumină
Spre înmiresmarea lăuntrului
Spalând erori, păcate vechi.
Respir...
Lepădându-mă de ele
Renasc întru înflorirea spiritului.
Copyright © 2018 Elena Armenescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă
numai cu acordul autorului.