Ana
Podaru - Cad îngeri din icoane (editura Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, Petroșani, 2017): După această triadă de cărți (notă:
volumele de poezie publicate anterior de Ana Podaru: Firimituri de fericire, Fluturi în infern – Butterflies in Inferno și
13 Octombrie rece. Icarii timpului) subîntinsă de senzație, percepție și
intelect, cu a patra carte, Cad îngeri din icoane, dintr-odată năvălește peste
făptura poetei răul ce acționase până acum ascuns, iar în conștiința ei, ideea
de luptă cu moartea și de comunicare revelatorie cu Creatorul. Poeta ajunge,
uluitor de repede, în faza reflexivității maxime a intelectului, când nu doar
vârstele prime au fost recuperate, ci și amurgul este chemat să dea seamă.
Inamicul necruțător, cancerul, la începutul anului și primăverii (2017), a
ieșit la suprafață, acționând pe toate fronturile împotriva ei. Cele două
determinante ale timpului, paradoxale, prea târziu pentru poezie și prea
grabnic pentru viață acum se suprapun. Răul nu mai este doar în lumea
exterioară, ci își dă pe față acțiunea devoratoare chiar din miezul făpturii
poetei, aruncând tulburări, probe și limite din făptura fizică în lumea ei
interioară. Este faza reflexiei dramatice de deasupra tragicului. Este lupta
vieții cu moartea; este proba pe care o dau adevărul, dreptatea și frumusețea
cu moartea, este proba poeziei de salvare a omului. Dumnezeu i-a dat Anei
Podaru această încercare, de luptă și credință, de apărare prin poezie. Acum se
luminează geneza poeziei ei. Și se vădește un pariu pus de deasupra în
confruntarea de jos, directă, a omului cu răul necruțător, a omului cu mâinile
goale, neavând ca arme decât credința nestrămutată și poezia apărută în mod
miraculos. Apariția ei pare determinată de răul cu care trebuie să lupte, însă
geneza ei cu adevărat consistă în legile pariului de deasupra și în puterea de
credință a omului datorată unei și aceeași unități cu Dumnezeu. (…) Această
carte, Cad îngeri din icoane, este o carte a jertfei și a transcenderii morții.
Prin urmare, poezia Anei Podaru se scrie cu sine. Cu viața poetei. În ipostază
salvatoare, pe-o cale mântuitoare. (extrase din recenzia semnată de poetul
și eseistul Dumitru Velea)
Au
coborât norii pe umerii mei
cu
șipot de ploaie-n urechi,
păreau
că-s de puf, dar erau totuși grei
adunați
peste suflet, perechi.
Furtuni
au venit peste inima mea,
arcușul
viorilor fulger
brăzdau
peste trupu-mi o rană prea grea
pătrunsă
de arșița ger.
La
poale de cruci mănăstirea gemea
și
toaca lovea lemnul moale,
în
mine nu rana, ecoul durea
din
vadul pâraielor goale.
Era
la apus când pustnicul sfânt
urca
rugăciuni către ceruri,
un
Maslu adus de la cer spre pământ
din
lacrimă jar, prin desișuri păduri.
Au
coborât norii pe umerii mei
cu
șipot de ploaie-n urechi,
păreau
că-s de puf, dar erau totuși grei
adunați
peste suflet, perechi.
Eu, apă vie
Am
bătut la porțile împărăției cerurilor,
iar
zeii mi-au deschis
-
Ți-e sete? m-au întrebat
am
dat din cap afirmativ,
iar
zeul mărilor s-a aplecat peste un lac
în
apă presărând floare de crin
în
cupa pământului
-
Bea! mi-a zis
mi-a
fost așa de sete
am
sorbit apa lacului fără să simt nimic;
alt
zeu mi-a zis
-
Ți-e sete? eu, am răspuns mirată
-
Sunt însetată!
mi-a
dat să beau din cupa mării ceai de crin
și
am băut, până la fund
privind
cum se zbăteau peștii
dar
cerul gurii era ca un deșert, arid;
alt
zeu mi-a zis
-
Ți-e sete? am privit în pământ și-am clipit
mi-a
dat să beau din cupa oceanului ceai de crin
și-am
băut însetată până la fund
îndestulată
am adormit
furtunile
vuiau la mine-n pântec
am
coborât odată cu ploaia-n zori de zi
în
lac, în mări și în ocean
eu,
apă vie mă auzeam căzând... pic, pic
pe
florile de crin
Solie de la Demiurg
Îți
dăruiesc o poezie în loc de-o ceașcă de cafea
Prieten
drag ce-ai poposit cu gândul bun în viața mea
Un
iamb, troheu, o strofă, liră din împletirea mea deșiră
Cuvânt
cioplit în veșnicie. Poate te-ntrebi ce mă inspiră:
Natura,
pruncul, sărăcia, o stea-Luceafărul, iubirea,
Durerea,
boala, bucuria și uneori... nefericirea...
Alerg
zâmbind pe-al vieții murg, solie de la Demiurg.
Cad îngeri
din icoane
Cad
îngeri din icoane pe trupul meu de gheață,
Genunchii-mi
sunt de piatră, nici nu mai pot a plânge,
Cu
fruntea aplecată mă rog în bălți de sânge,
S-a
prins un drob de sare sub pleoapă-n dimineață.
Cad
îngeri din icoane și sfinții mă-nconjoară,
Mă
scaldă-n mir și leacuri, mă ung cu apă vie,
Din
glasul lor psaltirea-i un dar de cununie,
Mireasă
îmbrăcată-n lințolii-n plină vară.
Cad
îngeri din icoane, se roagă Maica Sfântă,
Eu
nu mai am putere să-mi pun pe cap coroana,
Din
mine curge viața și-mi oblojește rana
Un
pustnic și un clopot ce pentru sfinți cuvântă.
Cad
îngeri din icoane, buchetul meu de cale
Înghite
plin de sete din lacrimile-amare...
M-au
parfumat toți crinii, tămâia urcă-n zare,
La
gât nu port mărgele, e-un lanț cu șapte zale.
Cad
îngeri din icoane, se zguduie pământul,
Pereții
scot un murmur, suspină-n rând cu mine,
Din
lumânări lumina mă-nalță din ruine
Când
ceara se prelinge pecetluind cuvântul.
Cad
îngeri din icoane, la nunta mea se-adună
Ce-a
plămădit din lut cu mâini curate, sfinte,
Mă
rog la Demiurg să-mi fie, el, părinte,
Când
cerul și pământul cu mine se cunună.
În mine cresc lupii
Cioplește-mă
Doamne cu dalta din nou,
voi
sta neclintit când sânger din rană,
cu
mâinile-n șold, trup inert, bibelou...
un
mândru fecior îmbrăcat în sutană.
De
ce? nu-ntreba, vreau să pot să te-ajut
să
pot să ridic din șosea căpriorul
călcat
de-un nebun fără suflet. Din lut
să
pot să-l clădesc, deschide izvorul.
Am
plâns târâind după mine făptura
ce
ieri cobora de pe munte voios...
mă
dor toți rărunchii, mă ustură gura
răcnind
către cer, mă declar păcătos.
De
ce? azi un cerb, ieri o vulpe stingheră,
un
câine pierdut într-o noapte ploioasă
sau
sute de vieți dintr-o lume mizeră.
mi-e
dor de trecut, de păduri de foioasă.
Dă-mi
forță azi Doamne, să sfărâm păduchii
că-s
fiară și sudui și-n mine cresc lupii...
Mai multe poezii și
profilul literar al autoarei aici: Ana Podaru
Copyright
© 2018 Ana Podaru
Utilizarea
integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul
autorului.