Adela Efrim - Limonagiul din mahalaua
salcâmului galben (editura Aius,
Craiova, 2018): Volumul Adelei Efrim stă sub semnul unei poetici a
citadinului, a cotidianului sufocant, dublat de stridența claxoanelor,
sirenelor ambulanțelor, alarmei telefonului sau zgomotului betonierelor. Și, în
timp ce se înalță câte o construcție în dreptul unei ferestre, asistăm la
autoscopia ființei poetice, prinsă între propriile ziduri, ducând cu sine
molozul trăirilor interioare sau extrăgându-și energia de a continua în acest
labirint cimentat, sub influența vreunui banner sau a sloganului publicitar.
Poetica citadinului e concurată, astfel, de cea a defragmentării sinelui, care
explorează stări limită, la granița dintre viață și moarte, țipăt și tăcere –
aparentă, în fond, echivalentă cu un suicid interior sau cu plăsmuirea unei
alte lumi, ridicată pe temelia gândurilor ființei. Impresia este, adesea, de
existență „între lumi paralele”, în care o Ană zidită în propria cruce trăiește
poezia ca imaginație și „excentricitate pâcloasă”, cu speranța înfloririi
precum un salcâm, dar conștientă de amenințarea artificialului, a falsului și a
„iubirii fără iubire”, așa cum un limonagiu îi oferă „praf de sare de lămâie/
dizolvat în apă de la robinet pe post de limonadă.” (prezentarea volumului semnată de Maria Dinu)
îmi asum
despărțiri vulcanice
iubiri înșirate precum ardeii iuți
pentru iarnă
pastile laolaltă cu dezgoliri, aceeași
moarte,
viața mă încurcă
o iau de la capăt
în aceeași incertitudine
nu îmi mai ies la fel de bine
despărțirile
nu mai am curaj să vorbesc despre
iubire
e aproape iarnă.
orbul
își astupase toate ochiurile de geam cu
ziare
lipite cu scoci galben
fiecare trecător
se oprea
citea ziarul
își vedea de drum.
într-o zi
orbul
își lipi pe ochi cu scoci ziare.
fiecare trecător
se oprea
citea ziarul
își vedea de drum.
mulez realitatea pe un calopod diform
imaginația, excentricitate pâcloasă, nu
mi-o mai permit
închid pumnii
pentru lovitura fără grabă, moarte în repetiție
continuă,
leg fedeleș toate cuvintele lăsate
bărbaților din viața mea
precum un snop de grâu bine copt,
calc pe cabluri groase într-un echilibru
anxios
iarba se pârjolește într-un infam
plictis
viața trebuie trăită, slogan ce mă
sugrumă lent,
cu perna pe față
îmi ascult respirația
caut fluturi în stomac
găsesc tirbușoane ce lasă șpan
azi voi zbura
cu trup de vierme și aripi de oțel
cuvintele rămân pe coapse.
atârnat pe blocul cel mai înalt din centrul vechi stă
scris
FII PUTERNICĂ
mă sprijin cu spatele
pe cărămizile cu tencuială sfărâmicioasă
repet în gând
fii puternică
FII puternică
simt gust de plastic îmi vine să vomit
sunt chimie dezintegrată pe ziduri gri
ce stau să se dărâme
odată cu femeia fragilă din mine
absentă plec prin ganguri pietruite
sub pași cimentul devine fluid
se caramelizează pe tălpi
imediat ce prima rază de soare îmi atinge palmele
îngheț privirea primului trecător
mă fixa insistent
sunt femeia care împlinește ziduri
mă veți recunoaște ușor
port o bucată din molozul de demult
și asta mă face extrem de
PUTERNICĂ
ca să învingi frica
treci prin ea
ca un nebun ce străbate orașul noaptea
și râzi
privind-o pe furiș, precum un cocoșat ce
trage clopotul în capetele noastre
o să ți se facă și mai frică
mușcă din ea
ca dintr-un măr zemos, scrâșnește din
dinți și țipă-i în față
nu o îngâna
vorbește-i răspicat în cuvinte simple
frica nu mușcă pe la spate ca un câine
zălud
te lovește în față, te lovește până când
ochii vor înflori într-o stea
ia-ți inima, dă-o lupilor să te învețe
urletul
nu-i îngenunchea
fii teama care învinge frica
asemenea soldatului ce luptă cu baioneta
într-un război nuclear
mugește
zbiară
plângi
crapă, dacă e nevoie
dar nu-i murmura fricii
cântec de leagăn.
bucătăria
goală, teatru radiofonic
în
surdină
povestea
ducilor verzi
taie
noaptea
luna,
ca o dronă,
veghează
ca toamna să ruginească în tempo
flacăra
portocalie a ochiului de la aragaz
încălzește
mâna ce alunecă lin în mănușa albă
ies pe
stradă fără resentimente
gerul
trădează fața palidă a flașnetarului
colțul
gurii scapă un zâmbet
el
întinde mâna
îl
prinde ca pe o libelulă
deschide
pumnul
necunoscută,
blândețea mea
lovește
ca o
boală.
de mâine voi tăcea
ca un pește ce îl crestezi
când el încă mișcă în mâinile tale
nimeni nu va sta în loc de tăcerea ta
cuvintele vor curge printre degete ca un
sânge cald
ce va încălzi pământul cu un grad în
plus
vântul va șuiera surd în ultima zbatere
a peștelui
servit la cina cu mulți invitați veniți
la festin
ei nu vor ști că au înghițit
o tăcere
ca un rasol pregătit
în fugă
Copyright © 2018 Adela Efrim
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.