ROMIȚA MĂLINA CONSTANTIN

bob de nisip

m-am lepădat de piele 
în centrul orașului 
în timp ce iubitul striga că e cutremur 
buzele mamei șopteau rugăciuni 

am auzit că așa se scapă de frică 
când din grădină ies șerpii 
și dacă mă lovesc peste degete 
trec pe deasupra
chiar dacă toți 
vorbesc despre mine
ca despre un pământ 
pe care ți-e frică să dormi 

am auzit că apa smulge pieptul 
în timp ce vreau să îi transform 
în urechile mele
în ochii mei
în firimituri pe care să le arunc la porumbei
când trec în brațe cu bobul de nisip
chiar dacă vorbesc 
despre un mic dejun
alcătuit din cafea amară 
sau despre un război 
deși nu e secundă să nu fiu poezie

am auzit că azi 
trupul mi-a alunecat într-o lume străină

Doamne nu lăsa să fiu tatuată 
în locul acesta sterp

prin anii mei

supravețuiesc defilând cu o poftă nebună de atingerea lumii
vreau să învăț cum să respir poezia fără anestezic
numai sufletul Iubitului meu
e strigătul ce îmi umblă pe limbă

mă gândesc dacă jocul de-a îmblânzirea iubirii
îmi va dicta locul unde vom învăța zborul tandru
așa cum fiecare sălbăticie învață să primească
de jur împrejur
lumină

sunt de aceeași vârstă cu o noapte secetoasă
condamnată să sprijin forma pieptului său
sunt făcută să cred că mâinile lui
vor înțelege justificările trupului
și cerul unde mi-am ascuns crezul
așa cum un samaritean vede în rostogolire
porțile de mâine

sunt mai mică decât o virgulă
între minus și plus infinit
dar în mine curge pământul
iar tu, Doamne știi
sunt mai tulbure decât vâltorile
coace în mine pâinea lui

irosiri

lasă-mi sufletul irosit în această lume
nu cu teama singurătății
ci cuprinzâdu-mi inima ca pe o floare
ce stă să respire
adevărata Înviere
lasă-mi îngerul să glumească cu viața
din Lumină
Lumină cernând
nu cu ochii
ci cu mâinile
și îndură-mă ca pe o mare nechibzuință
care aleargă toată viața
îmbrățișând pământul
cât să-și umple adâncul
și bate la uși
știind că Dumnezeul Dumnezeului ei
o ascultă cum scutură
țărâna din anotimpuri

octave

cât de tandră e împăcarea
diminețile trec
și îți bei singur
tremuratul zbor
când Dumnezeu toarnă
dintr-o suflare
octave
pentru Preaînalt
și Preaplin
iar din mâinile tale
ies livezi

cât de amnezică e amiaza
când te muți la umbră
cu genunchii rupți 

și mănânci un covrig
fierbând înlăuntru Nirvana

ce mai tratate se nasc în gând
când îi spui “Doamne dă-mi și apoi vom mai vedea”
nu observi că s-a făcut seară
și n-ai apucat să îți împletești sufletul
simțind că țărâna te cheamă și în țărână mergi
iar fiul și fiica ta vor răsădi flori
îți vor da pâine de suflet
și vor ridica o clipă ochii la cer...

Romița Mălina Constantin (n. 9 martie 1968): A publicat poezie în diverse reviste literare (“Oglinda Literară”, “Sintagme Literare” etc.) precum și în 14 antologii, începând cu anul 2010.

Premii:

Premiul II la concursul național de creație lirică patriotică “Suflet Românesc” (ediția a doua, Poiana lui Mihai, Gorj, august 2013)

Premiul Rețelei Cenaclului “Lucian Blaga” din Sebeș (ediția a doua, septembrie 2011)

Diplomă de excelență oferită de Liga Scriitorilor din România, filiala Iași-Moldova Îndrumator la concursul Național de Povești pentru copii “Universul Poveștilor” (Suceava, 2011)

Premiul editurii Art Creative oferit la “Gala poeziei de dragoste”

Diploma de excelență oferită de Ileana Vulpescu 

Premiul de debut pentru volumul “Încă un adagio” (la Concursul Național de volume “Poezia, oglinda sufletului”)

Volume publicate:

Încă un adagio (volum de debut, editura Mantaua lui Gogol, București, 2014)

Partitură pentru ferestrele copacilor (editura Libris, 2017)

Des cântecul lui Dumnezeu (editura Eurostampa, 2017)

Copyright © 2018 Romița Mălina Constantin

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.