Natalia Pîntea – Ce mult mi-aș dori să stau de vorbă cu tata (Editura Polisalm, 2025): Tranzitivă, folosind mijloace minime, dar esențiale, poezia Nataliei Pîntea este minimalistă prin excelență. (...) Citindu-i poezia, auzi în fiecare vers respirația ei adâncă, așa cum respiră oamenii după unele catastrofe care li se întâmplă sau după unele atacuri de panică. E o respirație profundă care umple cu oxigen poezia. Iar sufletele noastre cu emoții. Dacă ar fi să-i înrudirile cu poeții români, aș zice că seamănă cu Ana Blandiana și Ruxandra Novac. E la fel de serafică și pură ca și cele două poete. Când o întâlnești pe stradă ai impresia că plutește. Zâmbește întruna și se uită la lume cu ochi plini de uimire. Emană atâta bună dispoziție că unii oameni o caută doar pentru a scăpa de tristețe sau depresie. Poezia ei este o combinație între seninătatea și candoarea din poezia Anei Blandiana și cruzimea angelică din poezia Ruxandrei Novac. Nu știu cum de-i reușește asta, dar îi reușește din plin, îi reușește fără să-și fi propus asta. Poezia Nataliei Pîntea este expresia firii ei deschise și sincere și rodul caracterului ei nobil și optimist. E o poezie care pur și simplu o să vă încânte. (Dumitru Crudu – pe coperta a IV-a a volumului)
Natalia Pîntea (n. 15 mai 1996, Măcărești, Ungheni): A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității de Stat din Moldova, specialitatea Limba și literatura română și limba engleză. Și-a continuat studiile la Facultatea de Jurnalism, în cadrul aceleiași universități obținând un master în Științe ale Comunicării. Este membră a Atelierului „Vlad Ioviță”, coordonat de Dumitru Crudu. A publicat versuri Timpul, Argeș, Planeta Babel, O mie de semne, Prodigy, Meridianul Timișoara ș.a.
Aveam cinci ani și tata mă învăța să fac avioane de hârtie
Eu mă uitam în sus iar tata-mi zicea:
„Uite cât de departe se duce!”
Zece ani mai târziu tata a murit
Și astăzi când mi se face dor de tata
Arunc spre cer un avion de hârtie
Mama mea
Dorind fiecare s-o conducă acasă pe mama mea
Într-o seară la club băieții s-au luat la bătaie
- Cu cine vrei să mergi acasă, Galea, au întrebat-o ei
- Cu cel care va învinge, a răspuns mama fără să-i privească
A învins tatăl meu
În copilărie
În copilărie, când ieșeam la joacă
Fetele din mahala țineau în brațe câte o păpușă barbie
Eu mă întorceam acasă plângând
căci fetele nu-mi dădeau păpușile lor să mă joc
Primul băiat care s-a îndrăgostit de mine
mi-a spus că semăn cu o păpușă barbie
În curând vom părăsi odaia aceasta
În curând vom părăsi odaia aceasta
În care am adăpostit dragostea noastră timp de trei ani
Nu va rămâne decât fumul tău de țigară îmbibat în pereții
Pe care i-am vopsit împreună într-o zi de marți
și urme ale respirațiilor noastre pe geamuri și în oglinda din baie
Vecinii ne vor urmări cu privirile lor curioase
Încercând să ghicească dacă vom rămâne împreună sau nu
Ei nu vor ști niciodată
Nici noi nu vom ști
ALEXANDRU
Uneori vreau să strig atât de tare încât trecătorii
Să se oprească din drum și să te admire
Alteori vreau să încui ușa
E un lux să fii singură și nimeni să nu-ți tulbure liniștea
Doamne, ce naivă eram
Dureri și bucurii, strigăte și șoapte se îngrămădesc în capul meu
Pe această stradă îngustă
pe care
Alerg și strig uitați-vă ce ochi mari are Alexandru
Uitați-vă cum râde el zgomotos
Uitați-vă cum e gata el să vă ia în brațe pe toți
Pe toți
Strig și alerg, Alexandru
Alerg și strig, Alexandru
Pe această stradă îngustă ce duce spre cimitir
Au rămas niște lucruri la tine
Au rămas niște lucruri la tine
Dar a trebuit să te văd
Ca să înțeleg
că
nu mai am nevoie de ele.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.