***
Mâna mea o înăbușă
Mâna mea o astupă și îi ține umbră slută
Mâna mea o împiedică
De parcă mi-ar fi-ncălecat-o
Mâna mea o sugrumă, Doamne
Când se vor răsturna potecile de somn
Mâna mea va prevala
Mâna va stăpâni
Mâine mâna mea o va stăpâni
Abilă e
Harnică mâna mea
Și va stăpâni peste ea
Când potecile de somn se vor răsturna
Mâna ei subțire va sta sub a mea
Mâna ei ușoară
Mâna ei leneșă
Va păgubi
Când – Harnică mâna mea – va stăpâni
Mâna ei va păgubi din potec(i)le somnului
Încinsă zgârcit
Va îngâna îngrozitor
Sub – Harnică mâna mea – ea
Cu asta va păgubi din
Potecile răsturnate de somn
Nesomnul ei
Când – Harnică mâna mea – va stăpâni
Mâna ei – Harnică mâna mea – va păgubi
***
Foamea îmi crește barba
Foamea îmi spurcă sperma
Foamea ridică sudalma
La rangul de titlu-onorific
Sardonic, umorul prezentului meu
E înțeles numai de clienții clinicii
Din aripa de vest a clădirii librăriei
Carahasani-ul a rămas un sat
După satul fraților Vakulovski
Jănică din microbuz a rămas doar
Jănea din poemele lui Moni Stănilă
Când va fi să apară
Omul care ține cuvântări stricate
Îi voi recunoaște Femeii că zațul de cafea
Îmi provoacă erecții
Pe scările late ale holurilor cu tavane înalte
Nu am răsuflat greu niciodată
Dar… niciodată
„Doamne! că bine făcut-ai pe ea uite la ea."
Ezra Pound
Dar ce voce... Mă scol cu vocea-i în pat azi. Și d'asta, cu pofta deodată sculată! Ia zi: așa compliment ai mai primit vreodată?
Între vis și realitate-i o fată, la ușă, iar vocea-i în patu-mi. Cu gura la poftă în patu-mi. Cu vocea care sculatu-ma în pofte, în patu-mi.
Dacă am întrebat-o? N-a', eu i-am zis-o de facto în față, deși prin partea din spate: că vocea-i de fată(!?)-am găsit-o în patu-mi cu gura la pofta-mi sculată și... Roșindă toat', șiroindă toat', cu arșiță toată brumată mi-a zis (de fapt, a-ntrebat):
Ai fost, cu poftă, la nouă? Dacă am fost, cică, la nouă vreodată.
Mă ridic. Sunt zăpăcit, dar parcă nimic nu mă scuză când eu sunt motiv' (situație confuză!).
Mă ridic. Ascensorul e mic, dar parcă nimic mai mult nu îmi trebuie, când două guri fac întregul pitic.
Mă ridic. Interior pitic, raft cu cărți de, cactuși, foi cu titlu tipar, proiecte didactice și lucrări practice, intacte. Practicele sunt tot aici și totuși în altă parte. Vagoane și vagonete: filolo', psihologie și arte.
Cât să-mi ia să dau la o parte o haină care singur' se desprinde? Dau cu capul din clopot în clopot până clipocitul se-ncinge. Totul atât de suplu încât nu găsesc loc de citate. Locuri atât de intime, zici c-ar ascunde un zeu la spate. Văd cum se-ntinde pe covorașul pentru karate.
Mă aplec, îi scap mâna fierbinte ca un animal în rut. Buzele atât de neîngrijit deflorate de parcă le-a rupt. Cizelez textul altuia, editare la greu. Eul meu cu pofta-n vocea alteia, de parcă nici nu-i complet eul meu. Editez propoziții și fraze brăzdat-întrerupte; cuvinte de lacrimi, străpunse mai degrabă decât spuse.
Bag mâna în manuscrisul altuia „și-ncoronez opera”. Dacă nu era vocea și pofta nimic nu era. Dacă nu eram noi și nu era dragostea, nimic nu era. Dacă nu era logica-n toate astea, dacă nu erau fostele, cartea, dacă nu era soțul departe, nimic nu era.
Căci, femeia nu-i porcul de gips și crăpătura nu-i de lățimea monezii și pentru. Femeia nu-i candelă pentru rugăciunile tale-n ungherul icoanei sân Pentru. Femeia nu ți-i chiștocul de-l ții între buze la nervi sau din simplă plăcere și totuși nimic ieșit din comun nu îți cere.
Probabil, fărâme din gândul meu cad și pe gândul ei. Cizelez textul altuia. Buzele suple, frumoase, dar totuși parc-au fost rupte.
Cu pofta-n voce și gânduri ce n-ajung la mine, privirea vorbește-a regrete. Să vezi și să nu crezi, câtă iubire-n ființa între timp devenită sticletele cuiva. Cu pofta în voce, privirea vorbește-a regrete.
În cleștele-i pofta, ochii peste cap - de sticlete -, în cleștele-i pofta, sticletele...
Cu pofta în voce coboară într-o stare soră cu purgatoriul. Încep să avânt brațele, palmele și-o-ntorc să cadă peste mine, deloc aleatoriu.
Cu pofta în voce-i, nici brațele-n părți nu ajută.
Cleștele sfarmă. Durerea în... brațe prin părți nu ajută.
Cu pofta în voce nici brațele. Durerea prin părți nu ajută. Pofta se sfarmă, brațele-n părți nu ajută. Cleștele, liber...
Memoria-adoarme. Stupefiată. Sforăitulu'-i curge saliva. Să fie o boală mai veche sau brațul plăcerii cu inițiativa?
Nu din brațe, din poftă prin părți curge sângele. Nici brațele-n părți nu ajută.
Vocea-n salivă, detestă, se-năbușă-n propria-i jenă. De vină e viața pe care-o trăiește sau gena-i de vină?
Ai fost, cu poftă, la nouă? Dacă am fost, cică, la nouă vreodată.
Salutul polonez îmi suna mereu ca un toast,
la început mă intimidam să-l pronunț.
Jumate din femeile de la fabrică fumau
într-un hol îngust, cu moldoveni, polonezi și
ucraineni laolaltă.
Moldovenii făceau totdeauna glume
porcoase în fața lor,
iar tăcerea femeilor, ca de
lucruri neînsuflețite, avea
ceva poetic.
Poezie erau și numele colegilor mei,
citite cu fiecare ocazia de a mă afla
singur în fața acelor inscripții
de pe dulapurile fiecăruia:
Nadolny, Wójcicki, Wydra, Bielas, Maciąg,
Wieczorek, Zaręba, Gwoźdź, Sadowski,
Siwarga, Koziarski, Bartylak, Łyżwa,
Cendrowska, Cyrański, Bondyra, Czerwiński,
Kądziołek, Brański, Łukoiko, Szczuras și nici un
Brzęczyszczykiewicz,
mare noroc.
Și prenumele lor...
Łukasz, Marcin, Michał,
Zbyszek, Marek, Grzegorz, Mieszko,
Ernest, Iakub, Bartek, Patryk, Jacek,
Radek, Małgorzata, Wanda,
Helichrysum, Convolvulus,
Betula, Robinia....
înfloreau în șoaptele mele.
Iakub era toboșarul unei trupe rock
și tehnician la fabrica de uși. În
pauze ținea ritmuri dumnezeiești,
pe-o bandă de fier,
cu o cheie pentru piulițe
și o șurubelniță cu limbi de fier în mâner.
Mieszko făcea cele mai josnice munci
și avea ceva de handicapat, nu
pricepeam ce exact. Purta
trei căciuli pe cap și câteva
lanterne la brâu.
Andrzej cunoștea bine rusa.
La pauza de masă venea și vorbea cu mine
și conaționalul meu odessit.
Un tip inteligent și cu soția în ochi.
De Grzegorz se temea jumătate de fabrică:
corpolent, încruntat, plin de tatuaje colore,
dar cu suflet blând, ca de miel.
Łukasz, un tip arogant, gras,
cu lentile groase, voia
să mă vadă și pe mine ras,
netuns, îmbrăcat prost,
tâmpit, poate.
Încerca să mă ofenseze în
diverse moduri. Zâmbeam.
Grzegorz râdea gălăgios de
furia lui.
Și printre toți ei și alți
zeci de lucrători cenușii
plutea norul Ola.
Femeia cu corp de atlet și ochi
de stepă cu aer de mare, sărat.
Femeia dorită și temută.
Ola, pământul polon.
Ola, carnea sfinților
născuți pe Odra.
Salutul ei era
poezie.
Victor Fală (n. 1998, Carahasani, Republica Moldova): Librar, poet, pictor. A publicat critică literară, comentariu de artă și cronică de teatru în reviste din Republica Moldova precum Timpul din România (ediția din Republica Moldova), Sud Est Cultural, Revista Literară ș.a.
Volume publicate:Zvâc (volum de debut, Editura Cartego, Chișinău, 2023)
Copyright © 2023 Victor Fală
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.