omerta
privit de la ultimul etaj orașul pare
o comedie dintr-un bâlci al deșertăciunilor
trupurile noastre urcând unul prin celălalt
țin colinele să nu alunece în stradă
ce intersecții ciudate!
mulțimea pare un graffiti pe zidurile caselor
ce recifuri de amintiri!
din noi ies arcuri și spirale
vibrăm
mâna mea întinsă a devenit
un pervaz cu firimituri
pentru utrenia păsărilor
pe care trecătorii le văd
ieșind din minuscule loji colorate
te-aș putea mângâia nestingherit în lumina amiezii
iar ei m-ar privi zâmbind
ca pe un biet nebun ce descântă aerul
acum citadela și-a așezat
un coif de stele pe turnul cel mai îndepărtat
în el zac prăfuite pelerinele unui magician
să nu risipim timpul!
ar fi ca și cum am goli ultima ploscă de apă-n nisip
deșertul abia arătându-și labirintul de Luna Park
de aici aș ridica un montagne russe cu șine de turtă dulce
până pe acoperișul unui hotel California
undeva cândva
ne hârjoneam cu timpul
degetele tale intrau perfect în mănușile de satin
mâinile mele se cufundau vaporoase în tine
soarele bătea toaca în poartă
o schismă a luminii
într-o noapte am visat un dirijabil sub formă de hipopotam
mă obseda trichineloza bicicletelor-parapantă
spițele roților îmi umblau prin vene
explodându-mi în apropierea tâmplei
imaginează-ți o batistă albă ce dă startul unei curse cu biciclete bolnave
și ochii ei galbeni de vită mușcată în vremea musonului!
de pe puntea lui Hindenburg
zăream spinările balenelor ca niște aisberguri
nu are rost să vă păcălesc
în poemul acesta nu e vorba de daruri
de reni prefăcându-și copita în turlă
ci de munți de promisiuni deșarte
poate e tardiv să scriu despre asta însă ceva din mine nu iartă
mă plimbam deasupra Europei cu colții rânjiți
de ied după plecarea caprei
apoi Statuia Libertății îmi arătă zgârie-norii de carne
mă gândeam
ce bine ar fi să ne hrănim doar cu hidrogenul din burta dihaniei!
pentru ei suntem doar niște eprubete gri în care se dizolvă deșeurile unui zeppelin
acele pete unsuroase de pe aerodrom nu sunt de la pantofii lor cei noi
sunt umbrele noastre
iar tuburile cu vopsea pentru graffiti par niște imense cartușe
cine e capabil să zboare cu o bicicletă având trichineloză?
poveștile noastre nu le vrea nimeni
în felul ăsta am înșela destinul trist
am descifra râzând sporovăiala falșilor profeți
am învățat prea repede zornăitul palid al florii de muște
privește stârvul acesta!
când vom ateriza voi colora acest mamifer
gonflabil și voi face din el hăinuțe pentru copii
cândva acoperea mlaștinile cu răgetul lui
cândva era în pântecul mamei copil
și totuși
într-o zi vor inventaria viețile noastre într-un
clasor de timbre cu zeppelin
oare câte trepte are iadul?
noaptea ce vine voi tăia o bucată de cer
și o să-mi ung o felie de pâine
iad All Inclusive
dimineața este o intrare în matrix
respirația sincronizată cu a ta –
o încercare de penitență
soarele iese din noi
ca un vierme lipicios
puroiul alb se împrăștie pe hol
Boris Vian ne privește prin gaura cheii
cu un pahar de Courvoisier pe cap
ne acoperim trupurile de cuvinte
un Turn Babel a crescut pe nesimțite sub noi
în jur o pădure de mangrove înmuiată-n întuneric
aseară ți-am spus că inima ta
este un fel de Lună –
oriunde te-ar rostogoli gândul
rămâne o parte mereu neatinsă
deschide ușa te rog!
viața este gata –
să începem montajul
dincolo
abia ne vor mai recunoaște
glasul tău ar putea salva paradisul
neantul ar putea fi intervalul dintre două trupuri
dar carnația sunetului pândește un semiton de umbră
vocea ta este moale ca o piele de căprioară
pentru ochelari
a lumii băltește undeva lângă poartă
oglindă suflată cu soluție de argint
în care unii scurmă să ne afle secretul
laringele seamănă cu un fagure din care au fugit fluturii
o nadă a peștilor înșirați în rânduri asimetrice
cu o partitură imprimată pe solzi
dar să aveți grijă!
ei pot fi descifrați doar o clipă înainte de a-și lua zborul
vă rog ce scrie pe parbrizul acesta?
cimitirul evreiesc al peștilor
și ploaia tamburinează un kaddish
în deșertul Gobi cactușii aplaudă dimineața
picăturile de rouă
tu îți desfaci cozile împletite
eu caut printre zulufii tăi un pergament
cu ultimele cuvinte ale lui Iisus
ele se sparg și galbenul roșiatic se umple de lumină
la sfârșit ne vom dezbrăca de glas ca de o haină de scafandru
vor crește spini peste el o sută de ani
până când cineva va toarce din fus un vis uitat
veșmintele vechi primenindu-se
când spargi oul să nu arunci semințele
vor încolți la primăvară
orezul e un ciob de grâu
grâul un sâmbure de măr
mărul glob străveziu
cu miezul aidoma unui dinte al lunii
la eclipsă se aruncă-n neant ca la bowling
ea este jumătatea otrăvită a mărului din poveste
poți s-o arunci într-o clipă titirez pe un mal
se va da rănită precum o vulpe
apoi o să-ți mănânce toți peștii
și mai e ceva
luna are un dar
îți spune fără greș ce mână ți-a fost tăiată
Janus
avea branhii în locul ochilor
jur-împrejurul curgea în ele
lua durerea și o folosea –
mărturisesc asta cu un soi de infirmitate
trebuia doar să pună catargul și camera începea să plutească
deasupra Amazonului
indigenii defrișau o palmă din selvă
pământul rodea doar trei ani
apoi plecau și cântecele se auzeau până la noi
îmi spunea că
uite
de aceea e nevoie de mai multe iubiri
nu-i păsa că animalele s-au zbătut înainte de a fi mâncate
și cel mai frumos vers este să fie lumină
energia statică a rochiei putea iniția combustia spontană
a celui care îi zărea bruioanele frunții
Proust a scris despre Odette atâtea pagini
dar tot nu-mi dau seama cum arăta
un străin care a văzut-o i-ar face un portret robot impecabil
și totul face implozie
toate bucățile acelea mici
în care organizăm trecutul ca să-l putem depăși
se depun în oase pe artere
devin inele saturniene ale inimii
ca într-un ritual de inițiere întru viitor
Laurențiu Belizan (n. 28 iunie 1963, Slobozia): Absolvent al Liceului „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău și al Facultății de Inginerie Electrică din cadrul Universității Politehnice din București. A moștenit pasiunea pentru lectură și scris de la tatăl său, Alexandru Belizan, un foarte apreciat profesor de limbă și literatură română. Crede că poezia se naște, printr-o fină alchimie, în fiecare din noi. Este cofondator și președinte al cenaclului Ante Portas, înființat în august 2013 sub egida Casei de Cultură a Sindicatelor din Buzău. În 2015 a înființat și editează Revista Ante Portas împreună cu membrii cenaclului. Laurențiu Belizan a publicat poezie și proză în România literară, Luceafărul de dimineață, Ramuri, Literatura de azi, Rotonda valahă, Oglinda literară, Noise Poetry, Spații Culturale, New York Magazin, Fereastra, Ante Portas, Monitorul de poezie, Literadura, Caietele de la Țintești, Ulysses etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București-Poezie.
Prezent în 15 volume colective și antologii, dintre care:
Row of Mask în fiecare din noi, prietene… (poezie, Editura Editgraph, Buzău, 2020)
Rănile lor pe trupul nostru… (poezie, editor Lidia Vianu, Editura Contemporary Literature Press, 2022)
Street musicians – Romanian and australian anthology contemporary & prose (poezie, volum publicat în colaborare cu New Writers`s Group Inc. Lauched, în parteneriat cu The State Library of NSW, în cadrul Multicultural March Governmental Program, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2022
Volume publicate:
Pareidolia (poezii, cu o prezentare făcută de criticii Paul Cernat și Radu Paraschivescu, volum lansat la Târgul Internațional Gaudeamus – parte de carte, Editura Humanitas, 2011)
Onirograme (prefațat de scriitorul Marin Ifrim și însoțit de considerațiile critice ale poetului și dramaturgului Horia Gârbea, Editura Editgraph, Buzău, 2012)
selfie cu Dumnezeu (considerații critice semnate de criticul Daniel Cristea-Enache, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2015)
Citește mai multe poezii aici: Dacă sufletul ar avea formă
Copyright © 2023 Laurențiu Belizan
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.