Descâlcire
Să aud clopotele.
Bunica m-a învățat
să le descâlcesc cântecul.
În fiecare zi
lăsată de la bunul Dumnezeu,
clopotele te cheamă la rugăciune
printr-un cântec doinit.
În caz de moarte a unui sătean,
în caz de foc
sau dacă apele Crișului se umflă
și ies din albie,
clopotele îți dau de știre de prăpăd,
printr-un cântec de jale.
În fiecare seară
clopotele dau alinare
sătenilor întorși de pe câmp
sau de unde au avut de trudit,
cântându-le cântece de leagăn.
Fie sunt cântece de jale sau alinare, fie de bucurie,
acestea Îl slăvăsc pă bunul Dumnezeu.
Tot de la bunica știu ceva important:
când Dumnezeu ne trimite necazuri,
nu înseamnă că nu ne iubește.
............
Clopotele s-au oprit din cântat.
Luna își revarsă primele raze
peste sat.
Sătenii pot dormi liniștiți
știind că din cer,
cineva le păzește somnul.
Îngerii dorm?
În cer sunt biserici?
Dacă sunt, au clopot?
Bunico, te rog, învață-mă
să descâlcesc cântecul
întrebărilor!
Dinspre cer încep să cadă fulgi.
Semn bun.
Precis bunica este deja
în zbor spre pământ.
Căluții sardinieni sunt poligloți.
I-am chemat la mine
pe românește
și au venit.
S-au lăsat răsfățați
de cuvinte românești.
Le-am vorbit chiar și în dialect.
Surprinsă, o pasăre, una sardiniană,
s-a oprit din zbor
și stătea „cioc-căscat" la noi.
Mi-e dor de bunici,
de căruța plină cu fân,
de mirosul pământului arat!
O fi și dorul poliglot?
Hei, dorule!
Câte coclauri ai străbătut
până m-ai găsit?
Generozitate
De sfaturile bătrânești
iau aminte
mai mult păsările:
priviți-le cum ciugulesc
nimicul din mine
și pe deasupra îmi și cântă!
Atingere
Dantela bisericii
trebuie privită
din toate colțurile
și admirată
de către toate simțurile.
În biserică ar trebui
să intrăm desculți
și să pășim șoptit...
Icoanele mă privesc
și-mi zâmbesc tăcute.
Doar clopotul cântă.
Cântă ceea ce eu nu pot exprima
prin vorbe, privire, lacrimi…
Mă uit la viitor
printr-o cruce
și observ
că acesta se împarte
în patru.
Știu, este păcat să fac previziuni!
Privit printr-o cruce,
cerul este atât de aproape
încât poate fi atins
cu o rugăciune.
Candele aprinse
Când îmi este dor de bunica,
aprind candele
în minte și în suflet,
îmi fac cruce
și-ncep să mă rog.
Bunica apare
cât ai fâlfâi o dată
din aripi.
De fiecare dată
răspunde rugăciunii mele.
De fiecare dată!
Apare mereu
înveșmântată într-un alb ceresc.
Schimbăm doar o privire
și este de ajuns.
Eu rămân liniștită
în lumea mea,
bunica pleacă liniștită
în lumea ei.
Puncte nedescoperite
Păsările
se gâdilă între ele?
După cum râd uneori,
aș înclina să cred
că da, se gâdilă!
...
Le-am urmărit zborul
o copilărie,
însă nu am descoperit
care sunt punctele lor sensibile.
Doamne, ce le-aș mai gâdila!
Sunt în faza de înfoiere
Bunica de la Gurahonț
rupea felia de pâine în bucăți mici
și apoi le punea într-o cană
pe jumătate plină,
fie cu ceai, fie cu lapte fierbinte.
Când bucățile se înfoiau,
bunica presăra zahăr deasupra.
Bunica nu știa că nu se cade
să înghiți cu sorbituri,
nici eu nu știam.
Acum știu!
Poate acum știe și un înger-bunică.
Îmi este foarte dor
de acele vremuri
când amândouă eram
un fel de paie de sorbit.
………
Viața mă rupe în mii de bucăți,
apoi mă pune într-o cană
pe jumătate plină
cu lacrimi fierbinți.
Sunt în faza de înfoiere.
Cine va presăra zahărul?
Cine mă va sorbi?
Citește mai multe versuri și profilul scriitoarei aici: Lăcrimioara Iva
Citește aici: Mentolate, Deslăcrimări/Desfrunziri, Ce n-aș da să fiu pasăre
Copyright © 2023 Lăcrimioara Iva
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.