#frig
neoane violente mușcă din aripile mele
abia crescute, crude, asfaltul
se agață cu înverșunare de tălpile mele
deja obosite. strada asta
nu mi-a adus niciodată vești bune
o farmacie, două, trei,
pierd șirul
o casă de pariuri, două, trei, cinci,
griul orașului neprieten încearcă
să-mi scrijelească în minte ideea
că asta e tot ce pot, ce merit, ce trebuie
să aștept și să vreau
pentru mine
memoria spațiului e mai mare decât
o să fie vreodată a unui om,
spații, non-spații, spații de tranzit,
mi-am lăsat câte o versiune amanet
în fiecare loc unde am ajuns, șarpe
sârguincios ce-și leapădă pieile la nesfârșit
fetița timidă a rămas undeva,
iubita care ar răsturna lumea doar
pentru o privire caldă doarme în alt loc,
copila care nu înțelegea de ce
a rămas amanet altundeva,
și toate așteaptă să mă duc după ele
să le spun că mergem în sfârșit acasă
ursa mare, ursa mică, toate
stelele pe care le văd și nu știu să le numesc,
ridic ochii spre cer de fiecare dată când
simt că pământul nu mai are
nimic să îmi ofere
#postfactum
tinerețea e mereu frumoasă,
orașele
temple ale industriei îmi poartă noroc,
abandonul lor premeditat ascunde
mii de promisiuni, trezește
părți din mine ce păreau adormite de sute
de milioane de ore înapoi
la viață
zâmbetul tău s-a pierdut în ceață,
magnetismul ochilor tăi încă mă arde,
fier încins turnat pe pielea mea
înainte să apuc să-ți spun măcar
cum mă cheamă
mâinile tale nu vor trasa linii
pe pielea mea, granițe
nenaturale
pe care ar face bine să nu le treacă
nici un altul, și asta
mi se pare câteodată
o ușurare
am adunat felul în care apăsai pe cuvinte,
de parcă mi-ai fi mușcat din carne, felul
în care privirile noastre creau axe
în timp, peste timp, după timp,
zâmbetul și ceața de noiembrie, tot auriul
de cupru al pădurilor și le-am pus într-o lacrimă
de chihlimbar. poate așa
n-am să te uit chiar de tot odată
ce fiorii a tot ce-a fost pe cale să se-ntâmple
se vor duce
să moară în aceeași ceață din care s-au născut.
#zbor
două avioane și un cer
perfect senin. liniile lor
se întretaie din cea mai pură întâmplare,
un punct e de ajuns ca să creeze
trecut comun
mă uit apoi spre înăuntru
inima mea,
hartă asimetrică, imperfectă, de nedescris,
adunătură
a tuturor punctelor în care
m-am intersectat vreodată
cu alți oameni.
mă întreb
dacă am lăsat ceva bun pentru ei
după mine, ceva de care
să fi avut nevoie, să fi vrut
să-l ia cu ei mai departe,
dacă
s-au întrebat vreodată ce
mi-au lăsat mie suvenir,
câte sunt urme și câte cicatrici,
dacă mai dor sau dacă
am supraviețuit așa
cum supraviețuiești unei bombe,
unui accident aviatic:
dintr-o greșeală greu de crezut.
Note despre mine însămi:
Lucreția Lixandru (n. 3 noiembrie 1994): Sunt absolventă a masterului de Antropologie din cadrul Facultății de Științe Politice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. Când nu sunt PR pentru un ONG din domeniul educației, nu citesc și nu povestesc pe Instagram despre cărți, scriu. Poemele mele au ajuns până acum în reviste ca Ficțiunea OPTm, Revista Subtext, Planeta Babel sau SpillwordsPress. De asemenea, am obținut locul al doilea la cea de-a șaptea ediție a Concursului Național de Poezie "Ion Chichere" din Reșiţa și sper că povestea va merge mai departe.
Blog: Lumea Lucreției
Social media: Ce am citit și mi-a plăcut
Copyright © 2023 Lucreţia Lixandru
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.