MONICA ROHAN - ARDERE LINĂ

 

Rugăciune imperativă

Să nu-mi piară auzul întâi
prin stufărișul unde pândește țiuind
respirația cu bronhii labirintice,
                  aspiratoare de var
                  în metropola crinilor.

Deschid sertarele și se revarsă muzici
precum aș atinge nervii unui pian
cu terminațiile în fibra sensibilă
    din țeasta universului.

Să nu-mi rănească văzul auzului
                de atâta arsură
    să nu întunece închipuirea lucidă
    în care dansul sunetului pur
zămislește fără-de-moartea...

 

Ardere lină

Unde răsare luna
la capătul splaiului
un butuc ghiftuit cu licurici
acolo-n jăratic
unu câte unu
cuvinte s-au dus
ș-au ars ca tămâia
și-n lume-au plecat fumegând
iar lumii n-am cunoștință
dacă i-au trebuit
dacă de vreun folos s-a aflat careva
dacă lumea primit-a să-i ție tremurătoarea lumină
când noaptea-i aproape
și frigul retează gleznele
iar întunericul menghina-și strânge
peste urechile marelui plâns.

 

Provizii de iarnă

Magiun / magiun / magiun
bucăți de viață
amăgiri hăcuite.
Au stat la rând amânările
până ce li s-a acrit
acu-s grămadă, malaxate
prin mintea inimii mele
cu elice neostenit de duioase.
Petale de sălbatici trandafiri convulsivi
recită tornade verzi de iluzii.

Vreau înapoi somnul, fie oricât
de cumplită sania-nfiptă-n oglinzile morții:
Am ostenit.

 

Bunăvoința zorilor

Cum nimic nu-i mai simplu
decât normalitatea zorilor
cum vin cu flăcări subțiri înmulțindu-se
fără număr în bunăvoința și grația lor incandescentă!

Ne-am dus cu noaptea-n cap
să plantăm căpșuni
fiindcă primăvara nerăbdătoare
sapă șanțuri și transformă nămeții în pârâiașe
spală pietrișul și scoate din pământ
răsuflarea morților.

Nicio povară nu strică dulceața:
a nu avea / este egal cu plinătatea desăvârșirii
a privi în pământ
este numai astfel egal cu vederea
care deschide inimii cerul.

Și nimic nu-i mai simplu
decât normalitatea curată a simplității
unde își află ogor frumusețea.

 

Arca

Într-o liniște mare începuse lentoarea
fulgii orașului se cojeau de pe trupul păsării uriașe
se desprindeau agale din privirile dansatorilor osteniți
apele cerului scăldau duminici tihnite
                     asemeni zeppelinelor
                     împăcate plutind
           printre norișori muzicali,
           plauri înfloriți,
nuferi din care se va scutura luminoasă ploaia.
Sosise ziua aceea fără nume
           ca o fereastră goală în calendar
și ne-am adunat toți cei rămași
              în dreptul ferestrei
și ne-am aruncat sufletele prin rana ei
uimindu-ne de atâta blândețe
și calmă înțelepciune în plutirea lor deplin fericită.
Într-o pace fără de margini
          începuse dimineața
soarele nou era ochiul ei răcoros
revărsat peste slava cetății...

 

Descrierea înnoptării

Lumina de la ferestrele tramvaiului
trasează galbenă dungă
peste zidul întunecat.
Mâna ta rece. Îndepărtatele voci.
Seara în care
niciun cuvânt
nu s-a oprit lângă inimă.
Începuse ploaia.
Brusc – un torent de aplauze –
picăturile treceau prin frunzișul înghețat.
Mari stele căzătoare
desprinse din orbitele moarte demult.

 

Cine să mai priceapă

Tu răzui pata solară din ochii mei.
Neliniștita scăpărare a nopții
umple paharul cu stele.
Cine să mai priceapă
cum și de ce
izvorul de lacrimi?

 

Maluri

Minunate sunt florile fierului
și nu-s de prisos!
Un cui a trecut printre ulucile
palmei mele.
Ca un rumeguș uscat s-a adunat
           lumina în mici grămăjoare,
o făină ruginită purtând zvonul
carelor cu ani roditori.
Aș fi trecut înaintea ta
- îmi erau tălpile însemnate –
iar blândețea de dincolo atât de tristă
                                           și dulce
mreje-ntindea
peste-adormitele lividele ape.

 

Visez dropii

Nimic nu-i stârnit
fără vreun cât de cât
e o dialectică
în toate astea –
visez dropii
răstălmăcesc
vis invadat de sferele gri
spaime înnebunite
păsări-balon
ce cresc în zbor legănat
cotropind cerul –

Prin troienele zilei de vară
soarele estompat
pitit la subsuoara ierboasă.

 

A pustiu

Se aud câinii pământului – (e-ntuneric) –
își răspund pe corzi diferite,
latră a pustiu, smulg fâșii prelungi de-ndurerare.
Dacă ciulești urechile
poți prinde-n antene drumul întins
pe unde trec sunete,
distingi în plăpânda zeamă a nopții
firele de prin ierburi
ori miriapodul pod plutitor –
Plâng greieri în talpa de var:
noaptea asta-i numai arsură
colții săi din piatră fosforescentă
scapără lângă foile scrise...

Mereu va veni cineva mai puternic
va șterge istorii
și-n urmă lăsa-va scrum și cenușă.

Citește aici mai multe poezii din volumele: HaltaTerra și Paravis
Citește mai multe poezii aici: Monica Rohan, Am ajuns până aici

Copyright © 2022 Monica Rohan
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.