NUȚA CRĂCIUN - RITUAL DE ÎNTOARCERE

 

Nuța Crăciun – Ritual de întoarcere (editura Art Creativ, București, 2022): Noul volum de poeme semnat de Nuța Crăciun este un periplu între „Anotimpuri cu pălării vechi” și „Tăceri solemne”, două capitole aproape egale, însumând 68 de poeme. Citind cartea, mi-am permis câteva notații subliniind mai mult versul poetei pentru bogăția de trăiri, pentru frumoasa metaforă a vieții trăită din plin la cote înalte. Pentru sinceritatea și lejeritatea cu care își scrie versul, fără intenția de a etapa, ci de a-și „vindeca sufletul”, a-l face „să respire din nou” , eliberându-se prin scris de „frământări, lacrimi și speranțe, toate de-a vama”. Cu sensibilitate și talent, poeta reușește o îngemănare a sentimentelor, stabilind o „ordine a cuvintelor”, poezia devenind astfel o oglindă, o reflecție a profunzimii ființei sale. (…) Fie că poartă un dialog cu sine, cu Dumnezeu ori cu persoana iubită, poeta Nuța Crăciun își dezvăluie sensibilitatea scriind în aceeași notă de tristețe și resemnare în care au fost scrise și celelalte volume pe care i le-am citit „Cerul din colivie”, Editura Colorama, 2020 și „Cuvinte de îmblânzit singurătatea”, Editura Eubeea, 2014, fără a cădea însă în capcana patetismului, ci mai degrabă având puterea de a lua cititorul de mână și a-l duce în uni-versul ei. Acolo unde prezente sunt însingurarea și înstrăinarea de locurile natale. Două aripi de plumb cu care reușește să atingă o undă spirituală care nu este accesibilă oricui, să lase urme adânci în parcursul ei literar, prin simplitatea, sinceritatea și profunzimea ei. Poezia Nuței Crăciun fiind singulară tocmai prin acest sfâșietor sentiment al tristeții atât de prezent în fiecare poem. (extrase din recenzia “Vindecarea prin melancolie”, semnată de poeta Mihaela Aionesei)

 

te trezești plângând într-o limbă străină

dacă nu ți-au ieșit cuvinte din gură ci lucruri pietre
să le arunci și să ascunzi cuvântul sub limbă

cineva te desenează cu ochii închiși și nu îi este frică
să îți contureze orbirea
îți rozi unghiile a neputință ai putea stinge felinarul zilei
și te-ai putea ghemui între cearceafuri continuând să visezi
dar plutești într-un haos ca într-un uter matern
care nu te mai hrănește
în oglinda timpului totul e distorsionat
o pasăre rapidă și trecătoare zboară
trasând malul întortocheat al destinului

să mă trezești Doamne din noaptea asta sumbră
din țipătul dureros al altor țipete care îmi poartă viața
ajută-mă să ies din această mare de cuvinte zimțate
care nu îmi mai încap sub limbă
știu că există o singură ușă pentru libertate
dar am pierdut cheia

 

dacă poți să iubești ți-e destul

viața se pierde pe o stradă necunoscută
ca o haină uitată pe cuier
nimic nu este ușor gândești și muști mărul
pe care ți-l întinde generos o mână

suferința este o bandă de cauciuc
frica o eprubetă
în care stau ghemuite toate sentimentele tale

nu găsești răspunsul la o întrebare
care îți topește creierii
gândurile acestui aprilie etern
o lume peste care se așterne praful

dacă încă poți să iubești ți-e destul
într-un laborator se mai păstrează
formula cerului

număr toate pătratele nopții

în capătul străzii țipătul ambulanței
îmi intră în carne
îmi protejez cu grijă somnul fără vise
îi pun o mască
să-l feresc de moartea din ochiul flămând
al clopotului

la Roma se cântă Bella ciao
Papa singur în Piața San Pietro
ne îndeamnă la nemurire

în colivia orașului înfloresc caișii
tăcerea se strânge în jurul meu ca un sicriu
nu plâng
știu că nu ar putea încăpea totul într-o lacrimă

plecări

să mergi pe linia orizontului cu bocancii
pe umăr desculță de griji

e de-ajuns să parcurgi o înserare
și ea ți se va părea veșnică
atât se va mula pe spinarea ta drumul
încât vei crede că tu îl porți pe el

la umbra lui verde îngerii bucuriei
înalță zmeie de hârtie
din visele unei nopți

ritual de întoarcere acasă

se răsucește ora pustiului
între mine și singurătatea pietrei

i-am cântat pietrei de împrietenire
i-am cântat să zboare cu pustiul meu cu tot
de pe țărmul plecării păsări de pământ
păsări de piatră
își trec zborul prin mine

ce sfânt era timpul ce blânde clipele
ce inimă vie aveam
zidul acesta de umbră de pustiu nepotolit
zidul acesta dintre mine și lume
aș vrea să-l trec el crește mai înalt

clipele noastre duioasele noastre clipe
le așez în cerc și le învăț din nou arta iubirii
un fel de ritual de întoarcere acasă
 

 

Viața e tare greu de direcționat. Te străduiești și uneori chiar reușești să-i găsești direcția bună, apoi vin zilele alea lungi și goale de nu mai știi ce să faci cu ele. Le așezi în rând și încerci să le înveți din nou arta iubirii, arta resemnării și a încrederii, dar nu ți se mai supun. Atunci te așezi la o masă și scrii, dar nici versul nu-ți mai curge decât ca o lamentare. Păstrezi ciornele acestor lamentări, acolo e sufleul tău, cum să le arunci? Acolo sunt frământări, lacrimi și speranțe, toate de-a valma. Ți le așezi pe suflet și el se vindecă. Începe să respire din nou... (Nuța Crăciun)

Citește mai multe poezii aici: Nuța Crăciun

Copyright © 2022 Nuța Crăciun
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.