“Un peisagiu după furtună, răsfrânt de două ori, în străvezimea cerului şi a apelor, ar da un echivalent metaforic al poeziei d-rei Anişoara Odeanu, care ar ajuta s'o facă lesne înţeleasă îndeosebi în comparaţie cu producţia lirică a vremii. (…) În lirica tânără de azi, nota adusă de d-ra Odeanu, este sinceră, originală, cu virtuţi înnoitoare. Ne place prin robusteţea ei emotivă, prin caracterul decisiv, prin frumuseţea etică a adevărului cucerit şi exprimat prin alese mijloace literare.” (extrase din cronica la volumul “Fata lui Codru Împărat”, publicată de scriitorul Constantin Fântâneru în revista “Universul literar”, numărul din 5 august 1939)
Drumul meu nu se va opri niciodată în cursa vulpii roşcate
Paşii mei dansează mai uşor decât paşii iezilor albi
Versurile mele nu le-a scris pe cer nici un curcubeu
Dar mâine vor ști să le fluiere mierlele toate.
Tristeţea mea cântă cu vântul prin văi
Nimeni să n'o plângă. Noi trăim după legea noastră.
După aceea vom râde, căci iată pe poteci îndepărtate
Coboară din munţi spre oraşe, negustorii cu obiecte colorate.
Iubitul meu e frumos şi liber. E prieten cu cerbii şi luna
Pe noi nu dragostea ne leagă, ne leagă pădurea
Şi pădurea are legile ei aspre şi grele. Niciodată legământ
Făcut sub bolta ei, nu s'a putut desface.
Dansul meu nu face nimănui nici un rău
Dar într'o seară când obosită fi-voi foarte
Potecile vor şti că am plecat spre Soare-Apune
Să-mi sting culorile cu fluturii de aur
În văgăuna Negurilor Moarte.
(“Universul literar” – 11 februarie 1939)
Anotimpuri
Primăvară, ciudată e faţa ta
Ești atât de nouă, fluturatecă primăvară
Cu toate cele ce se nasc în tine pentru moarte timpurie
Cu toate cele ce nu bănuiesc că n'au să mai fie
Aşa curând. Primăvară care nu cunoşti
Legea mare a morţii, pe care necontenit o cântă Dumnezeu.
Toamnele mele, primăvară, sunt mai frumoase decât tine
Toamnele nostalgiilor mele, pentru tot ce nu se poate întâlni.
Pentru vieţile altor oameni care-au trăit de mult.
Pentru cântecul de dincolo de ploaie.
Pentru nesfârşitul cântec al cerului
Din care am căzut, acorduri răzleţe, vântul încolo şi’ncoace să le poarte
Și’n care ne vom întoarce triumfători – şi’n moarte.
Și timpul sufletului meu e grav şi calm
Toate întâmplările sunt în el frunze rare, risipite...
E între stinsul stelelor şi zi, lumină cenuşie.
Straniu, prelung interludiu
Dincolo de viaţă, dincoace de veşnicie.
(“Gând românesc” – septembrie 1939)
Primăvară, ciudată e faţa ta
Ești atât de nouă, fluturatecă primăvară
Cu toate cele ce se nasc în tine pentru moarte timpurie
Cu toate cele ce nu bănuiesc că n'au să mai fie
Aşa curând. Primăvară care nu cunoşti
Legea mare a morţii, pe care necontenit o cântă Dumnezeu.
Toamnele mele, primăvară, sunt mai frumoase decât tine
Toamnele nostalgiilor mele, pentru tot ce nu se poate întâlni.
Pentru vieţile altor oameni care-au trăit de mult.
Pentru cântecul de dincolo de ploaie.
Pentru nesfârşitul cântec al cerului
Din care am căzut, acorduri răzleţe, vântul încolo şi’ncoace să le poarte
Și’n care ne vom întoarce triumfători – şi’n moarte.
Și timpul sufletului meu e grav şi calm
Toate întâmplările sunt în el frunze rare, risipite...
E între stinsul stelelor şi zi, lumină cenuşie.
Straniu, prelung interludiu
Dincolo de viaţă, dincoace de veşnicie.
(“Gând românesc” – septembrie 1939)
Spovedania de noapte
Știu că ai plecat într'o lungă călătorie
Iubitul meu tăcut şi solitar ca munţii după asfinţit
Mâinile tale niciodată nu le-am atins
Şi dragostea mea a rămas ascunsă ca lacul sub nuferi.
Unde sunt ochii tăi, iubitul meu
În ce limpezi ceruri i-a zidit Dumnezeu?
Ochii tăi: noapte în care se înfiripau legende
Şi'n faţa cărora toate animalele pădurii
Începeau să viseze.
Unde e mândrul tău port, iubitul meu
Singur, pe drumul regilor, numai stelele ţi-l văd
Cerurile, numai cerurile călătoare
Îţi însoţesc paşii în călătoria cea mare.
Fruntea ta, înalta ta frunte, iubite
Ce albă lumină de lună o face mai albă?
O, pe care cărări de stele'nzăpezite
M'ai uitat şi m'ai regăsit, iubitul meu
Cu faţa mea dintâi pe care n'o cunosc nici eu?
O, iubitul meu, în cea mai adâncă noapte
Departe de tine cum viaţa-i de tine departe
Caut cuvintele care să te-apropie de mine
Caut cuvintele prin care să te trezesc în dragoste din moarte
Dar stelele coboară'ncet spre dimineaţă
Pe fruntea mea e încă scris cuvântul Viaţă.
(“Universul literar” – 2 martie 1940)
Știu că ai plecat într'o lungă călătorie
Iubitul meu tăcut şi solitar ca munţii după asfinţit
Mâinile tale niciodată nu le-am atins
Şi dragostea mea a rămas ascunsă ca lacul sub nuferi.
Unde sunt ochii tăi, iubitul meu
În ce limpezi ceruri i-a zidit Dumnezeu?
Ochii tăi: noapte în care se înfiripau legende
Şi'n faţa cărora toate animalele pădurii
Începeau să viseze.
Unde e mândrul tău port, iubitul meu
Singur, pe drumul regilor, numai stelele ţi-l văd
Cerurile, numai cerurile călătoare
Îţi însoţesc paşii în călătoria cea mare.
Fruntea ta, înalta ta frunte, iubite
Ce albă lumină de lună o face mai albă?
O, pe care cărări de stele'nzăpezite
M'ai uitat şi m'ai regăsit, iubitul meu
Cu faţa mea dintâi pe care n'o cunosc nici eu?
O, iubitul meu, în cea mai adâncă noapte
Departe de tine cum viaţa-i de tine departe
Caut cuvintele care să te-apropie de mine
Caut cuvintele prin care să te trezesc în dragoste din moarte
Dar stelele coboară'ncet spre dimineaţă
Pe fruntea mea e încă scris cuvântul Viaţă.
(“Universul literar” – 2 martie 1940)
Miniatură
Păpușa care a văzut cerul într'o seară
A închis ochii înspăimântată
Și nu i-a mai deschis niciodată.
La tâmple îi ard lumânari mari de ceară.
Pe pleoapa ochiului închis
Se lasă umbre de somn și vis
Din file de carte au coborât de veghe
Feți frumoși cu haine colorate de hârtie
Un miel-desen mătasa rochiei i-o sfâșie
Moartea pe-un cal de lemn a străbatut mii de leghe
Prin cimitire cu soldați de plumb eroi
Să ducă sufletul păpușii îngerilor înapoi.
Dumnezeu, glumeț ca Moș Crăciun
A ieșit la poarta cerului în clinchet de uși
Și a spus - cu zâmbetul lui cel mai bun –
Vestesc, ca să se știe'n alte dăți
Că nu e cerul casă de păpuși.
Cerul e-o peșteră mare și rece
Din care picură singurătăți
Și numai pasul meu prin întuneric
Dela'nceput, încolo și'ncoace va trece...
(“Revista Fundațiilor Regale” – 1 aprilie 1938)
Păpușa care a văzut cerul într'o seară
A închis ochii înspăimântată
Și nu i-a mai deschis niciodată.
La tâmple îi ard lumânari mari de ceară.
Pe pleoapa ochiului închis
Se lasă umbre de somn și vis
Din file de carte au coborât de veghe
Feți frumoși cu haine colorate de hârtie
Un miel-desen mătasa rochiei i-o sfâșie
Moartea pe-un cal de lemn a străbatut mii de leghe
Prin cimitire cu soldați de plumb eroi
Să ducă sufletul păpușii îngerilor înapoi.
Dumnezeu, glumeț ca Moș Crăciun
A ieșit la poarta cerului în clinchet de uși
Și a spus - cu zâmbetul lui cel mai bun –
Vestesc, ca să se știe'n alte dăți
Că nu e cerul casă de păpuși.
Cerul e-o peșteră mare și rece
Din care picură singurătăți
Și numai pasul meu prin întuneric
Dela'nceput, încolo și'ncoace va trece...
(“Revista Fundațiilor Regale” – 1 aprilie 1938)
Toamnă
Nu aștepta.
Nimeni nu va veni să-ți bată la ușă
Nimeni în seara asta nu mai trece
Pe potecile ude, prin ploaia rece
Nimeni nu mai îndrăznește să treacă
Prin dansul ciudat al frunzelor zgâlțâite de vânt.
S'a făcut atât de frig în casa ta
Ai uitat să închizi bine fereastra
Șerpii singurătății s'au prelins pe sub ea.
Singurătatea aburește întâi oglinzile
Să nu-ți mai întoarcă imaginea
Pentru că ea știe că Narcis a murit fericit
Înecat în fundul fântânii.
Ți-e frică de propriile tale mâini
Pe care le ții una într'alta.
Ți se pare că din ele un diavol a cioplit cu dalta
Șerpi înghețați, hăpsâni.
(“Revista Fundațiilor Regale” – 1 aprilie 1938)
Nu aștepta.
Nimeni nu va veni să-ți bată la ușă
Nimeni în seara asta nu mai trece
Pe potecile ude, prin ploaia rece
Nimeni nu mai îndrăznește să treacă
Prin dansul ciudat al frunzelor zgâlțâite de vânt.
S'a făcut atât de frig în casa ta
Ai uitat să închizi bine fereastra
Șerpii singurătății s'au prelins pe sub ea.
Singurătatea aburește întâi oglinzile
Să nu-ți mai întoarcă imaginea
Pentru că ea știe că Narcis a murit fericit
Înecat în fundul fântânii.
Ți-e frică de propriile tale mâini
Pe care le ții una într'alta.
Ți se pare că din ele un diavol a cioplit cu dalta
Șerpi înghețați, hăpsâni.
(“Revista Fundațiilor Regale” – 1 aprilie 1938)
Cântec
Poți să mergi oriunde -
Nimeni nu te va întreba:
Drumețule, ce-ai făcut cu viața ta?
Serile tale nimeni nu le cunoaște
Vracii bătrâni nu le citesc în zodiac
Semnele cerului nu-s făcute
Pentru mersul tău buimac.
Singurătatea ta nimeni n'o știe
Vântul trece pe lângă ferestrele tale
Spulberând frunzele.
Vântul fluieră de urît.
Casele își trimit visul de fum spre cer
Dar porțile cerului sunt de fier
Și fumul se cerne înapoi.
Atunci se lasă noaptea peste copacii goi...
Povestea lumii se țese pe lângă tine
O țes niște vrăjitoare străine.
În plasa lor
Capul tău nu va străluci ca un meteor.
Oamenii gonesc pe drumuri pustii
Fugind de moarte.
Dar moartea își reflectă chipul în oglinda zărilor.
Frunzelor nu le pasă că mor
Sevele șerpuiesc pe sub pământ speriate
O pasăre a murit în zbor
Și corpul ei greu și ud în ușa ta bate.
A fost odată un prinț hirsut
Care n'a vrut să creadă în somnul pământului
Sub biciul lui se spulberau copacii
În cele patru zări ale vântului
Azi șerpii și-au făcut cuib în inima lui de lut.
(“Revista Fundațiilor Regale” – 1 aprilie 1938)
Poți să mergi oriunde -
Nimeni nu te va întreba:
Drumețule, ce-ai făcut cu viața ta?
Serile tale nimeni nu le cunoaște
Vracii bătrâni nu le citesc în zodiac
Semnele cerului nu-s făcute
Pentru mersul tău buimac.
Singurătatea ta nimeni n'o știe
Vântul trece pe lângă ferestrele tale
Spulberând frunzele.
Vântul fluieră de urît.
Casele își trimit visul de fum spre cer
Dar porțile cerului sunt de fier
Și fumul se cerne înapoi.
Atunci se lasă noaptea peste copacii goi...
Povestea lumii se țese pe lângă tine
O țes niște vrăjitoare străine.
În plasa lor
Capul tău nu va străluci ca un meteor.
Oamenii gonesc pe drumuri pustii
Fugind de moarte.
Dar moartea își reflectă chipul în oglinda zărilor.
Frunzelor nu le pasă că mor
Sevele șerpuiesc pe sub pământ speriate
O pasăre a murit în zbor
Și corpul ei greu și ud în ușa ta bate.
A fost odată un prinț hirsut
Care n'a vrut să creadă în somnul pământului
Sub biciul lui se spulberau copacii
În cele patru zări ale vântului
Azi șerpii și-au făcut cuib în inima lui de lut.
(“Revista Fundațiilor Regale” – 1 aprilie 1938)
Șah
Sunt obosită, foarte obosită
De marea sărbătoare care mi-a fost viaţa.
O, fac în mine miile de oboseli
Ale tuturor oamenilor care au fost regi
Regi sumbri, lenţi, atotcunoscători
Într'o mare tablă de şah cu jocuri nesigure.
Toate înţelepciunile le-am cunoscut, Doamne,
Toate, zadarnice, s'au făcut nevăzute
Mi-a rămas una singură, ultima înţelepciune,
Aceea care doreşte liniştea - liniştea lucrurilor nenăscute.
Nimeni nu m'a înfrînt, dar dincolo de lupte
Se'ntinde oboseala tuturor drumurilor
Spre toate apele, spre toate stelele.
Nimeni nu m'a înfrânt, dar aripile mele sunt atât de largi
Viaţa le însângera, ca pe vulturi zăbrelele.
Spune-i morţii, Doamne, să-mi dea neagra hermină
Pe care o dăruieşte tuturor învingătorilor -
Niciodată prinţ mai gingaş, cu faţa mai senină,
Nu va aluneca apoi, în primăveri, pe drumul norilor.
(“Universul literar” – 5 august 1939)
Sunt obosită, foarte obosită
De marea sărbătoare care mi-a fost viaţa.
O, fac în mine miile de oboseli
Ale tuturor oamenilor care au fost regi
Regi sumbri, lenţi, atotcunoscători
Într'o mare tablă de şah cu jocuri nesigure.
Toate înţelepciunile le-am cunoscut, Doamne,
Toate, zadarnice, s'au făcut nevăzute
Mi-a rămas una singură, ultima înţelepciune,
Aceea care doreşte liniştea - liniştea lucrurilor nenăscute.
Nimeni nu m'a înfrînt, dar dincolo de lupte
Se'ntinde oboseala tuturor drumurilor
Spre toate apele, spre toate stelele.
Nimeni nu m'a înfrânt, dar aripile mele sunt atât de largi
Viaţa le însângera, ca pe vulturi zăbrelele.
Spune-i morţii, Doamne, să-mi dea neagra hermină
Pe care o dăruieşte tuturor învingătorilor -
Niciodată prinţ mai gingaş, cu faţa mai senină,
Nu va aluneca apoi, în primăveri, pe drumul norilor.
(“Universul literar” – 5 august 1939)
Anișoara Odeanu (pseudonimul literar al Doinei Stella Grațiana Peteanu, n. 28 mai 1912, Pădureni, Timiș – d. 1 septembrie 1972, Lugoj, Timiș): Poetă și prozatoare. A urmat cursurile școlii elementare la Lugoj și pe cele liceale la Liceul de fete din Timișoara (1922 – 1929). Absolventă a Facultății de Litere din București (1929 – 1933), a studiat limba franceză la Dijon și Grenoble (1930 - 1931) și și-a definitivat studiile la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București (1933 – 1936).
Anișoara Odeanu a scris și a publicat poezii încă din copilărie: „Copil-minune, ea fusese publicată încă de la vârsta de 10 ani simultan în “Lumea copiilor” (poezia „După mure", 3 decembrie 1922) și în “Răsunetul” (“Moș Crivăț", 3 decembrie 1922). Adevăratul ei debut va avea loc însă la “Primăvara Banatului”, unde cu numele întreg, prescurtat (Doina, D. P.) sau cu pseudonimul de Any Od. (din care va deriva mai târziu pseudonimul literar) va colabora masiv între 1928 - 1930 cu versuri, amintiri si schite. Încă din primul număr (1 noiembrie 1928), eleva în clasa a VI-a, colaborează cu “Amintiri de la Tinerimea Română", “Impresii din vacanță (Însemnarile unui elev)” și două poezii: “Păpușa" (considerată de autoare drept creația sa de debut) și “Septembrie".” (cf. Tudor Opriș - Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul școlii (1820 - 2000) – Aramis Print, 2002). Explicația alegerii pseudonimului literar “Anișoara Odeanu” este menționată de poetul Grigore Bugarin în articolul “Anişoara Odeanu şi regionalismul cultural”, publicat în revista “Luceafărul”, numărul din ianuarie 1936: “Am urmărit poezia d-rei Anişoara Odeanu, încă de la vârsta ei de 9 ani, pe când semna „Doina Peteanu", cu adevăratul ei nume, şi mai târziu, inversând numele „Doina" a dat naştere pseudonimului „Ani Od", din care a rezultat romanciera de azi, Anişoara Odeanu.”
Anișoara Odeanu a făcut parte din colectivele redacționale ale publicațiilor interbelice Adevărul literar și artistic (1929-1934), Universul literar (1937-1940), Viața (1940-1943) și a colaborat cu Revista Fundațiilor Regale, România literară, Semenicul, Banatul (texte literare, recenzii, reportaje, interviuri, articole de opinie). }n anii de după război, Anișoara Odeanu a fost forțată să renunțe la activitatea literară deoarece în timpul războiului publicat articole antisovietice și o broșură pro-legionară comandată de Ministerul Propagandei. A fost reabilitată în 1965, an începând cu care scriitoarei i-a fost permis să publice din nou textele literare. Anișoara Odeanu s-a sinucis în 1972 (după decesul soțului, doctorul Dan Crivetz, în noaptea de după înmormântare, scriitoarea s-a închis în dormitor; a doua zi, trupul i-a fost găsit fără suflare).
Volume publicate:
Într-un cămin de domnișoare (roman, București, 1934)
Călător din noaptea de Ajun (roman, București, 1936, republicat sub titlul Anotimpul pierdut, București, 1971)
Fata lui Codru-Împărat (poezie, București, 1939)
Ciudata viață a poetului (nuvele, București, 1942)
Moartea în cetate (poezie, București, 1943)
Noaptea creației (poezie, București, 1943)
Sub lumina verii (nuvele, București, 1967)
Nedumeririle lui Duduță (nuvele, București, 1969)
Legile jocului (roman, București, 1972)
Acele lucruri mari (roman, București, 1973)
Domnișoara Lou și trandafirul galben (nuvele, Timișoara, 1985)
Katinka sau fantomele de la Valea Lungă (roman, Timișoara, 2010
„Însuşi numele Anișoarei Odeanu e un poem. Nu o spunem nici din complezenţă şi nici din vreun alt motiv. Ne-am permis mărturisirea şi definiţia de la începutul acestor rânduri de cronică numai fiindcă există şi o magie a numelor. Magie care, în covârşitoarea majoritate a cazurilor, nu e decât reflexul luminii sufletești pe care o etichetează. (…) În toate poemele Anişoarei Odeanu este prins însuşi procesul de naştere a cântecului, асel proces spontan şi stăpânitor prin care, la concertele de violină spre exemplu, un Enescu se deosebește esențialmente de cuceririle tehnice cele mai perfecte ale oricărui virtuos pur și simplu. E un plus sub greutatea căruia atât executantul cât şi cel care îl ascultă dispar ca individualităţi distincte, contopindu-se într’o fiinţă nouă, îngenunchiată cu pietate în faţa minunii ce se întâmplă şi suferindu-i toate inflexiunile tulburător de odihnitoare şi eliberator de răscolitoare în același timp. Poezia Anişoarei Odeanu are comun cu muzica tocmai acest câmp, foarte discutat în estetica modernă, în cuprinsul căruia ne învrednicim harul sensibilizării şi umilirii celei mai desăvârşite. Strofele scrise de ea sunt, din acest punct de vedere, de-a dreptul fraze, devenite verb, ale acelui melos în disolvanța şi renăscătoarea zare a căruia dragostea şi moartea, - să le spunem eternitatea, - ne bântuie ca un destin sufletul şi trupul care, la rându-i, se simte numai vis al sufletului. (...) Socotim că “Moartea în Cetate” este una din cărţile de vers cele mai bune şi mai viabile ale literaturii româneşti moderne şi suntem convinşi că Anişoara Odeanu este una din cele mai mari poete ale noastre. Totuşi, accentuăm, nu-i suntem recunoscători atât pentru această carte de subtilă și mare artă cât, înainte de toate, pentru făptul că ne-a revelat, cu graţie desvârşită, tocmai acele zări ale sufletului feminin pe care prea multe dintre consurorile d-sale întru condei le neglijează, crezând, probabil, că poezia ar fi prilej de întrecere cu alţii şi nu clipă de tainică mărturisire și reculegere întru ceea ce este mai de preţ în propriul nostru suflet.” (extrase din cronica la volumul “Moartea în cetate”, publicată de scriitorul Traian Chelariu în revista “Universul literar”, numărul din 10 martie 1943)