O idee
Restrâns, condiționat,
ghemuit ca un făt, cautător de pântec
simt contracțiile unei gravide detașate,
să simuleze apariția unei lacrimi.
Replantat stau atârnând de burta uneia,
și-n loc să-mi dezvolt organele
mă subțiez, mă elimin și dispar.
Medici caută explicații,
fără a desluși de ce?
Eliberat din ce, înspre ce?
M-am născut, o idee!
O înălțime și o adâncime
O înălțime
și o adâncime
a zâmbetului
depășind galopul
vântului,
pare suficient
pentru a cântări
lacrimile norilor
ce călătoresc
pe așternutul
picioarelor reci.
Fiorii reci ne cuprind,
îmi ajunge
să te știu îndrăgostită.
Ce importanță
mai are o înălțime
și o adâncime
în care trăiești,
când dimensiunea fericirii
ne aparține?
O înălțime
și o adâncime
a zâmbetului
depășind galopul
vântului,
pare suficient
pentru a cântări
lacrimile norilor
ce călătoresc
pe așternutul
picioarelor reci.
Fiorii reci ne cuprind,
îmi ajunge
să te știu îndrăgostită.
Ce importanță
mai are o înălțime
și o adâncime
în care trăiești,
când dimensiunea fericirii
ne aparține?
Biet suflet
De-ar lumina biet suflet spre călător pierdut ,
să-l poarte către sine, să-l regăsească-n gând,
ar fi o-ncununare a unui spațiu mut.
O cârtiță ghidată de liniște-n adânc,
mă poartă mai aproape, să-ți fac din lut veșmânt,
de-aș locui pe falii, ce se cuprind adânc ,
în formele de piatră, să șlefuiescă nud ,
neîmbrățișate urme, mă întunecă în gând,
iau truda subterană, devin un biet dinam,
și luminez în grotă, la suflet să-mi ajung,
de afară vine-un strigăt, de spaimă mă ascund,
pământul poartă-n sine, tot trupul ce-am avut.
De-ar lumina biet suflet spre călător pierdut ,
să-l poarte către sine, să-l regăsească-n gând,
ar fi o-ncununare a unui spațiu mut.
O cârtiță ghidată de liniște-n adânc,
mă poartă mai aproape, să-ți fac din lut veșmânt,
de-aș locui pe falii, ce se cuprind adânc ,
în formele de piatră, să șlefuiescă nud ,
neîmbrățișate urme, mă întunecă în gând,
iau truda subterană, devin un biet dinam,
și luminez în grotă, la suflet să-mi ajung,
de afară vine-un strigăt, de spaimă mă ascund,
pământul poartă-n sine, tot trupul ce-am avut.
Un astru dematerializat
Inspirat de tabloul lui Van Gogh - Noapte înstelată
Un astru dematerializat
redat de fracționate umbre,
ochii se împart în tot ping pong-ul răvășit
prin distanțe, reușim să coabităm
cu diverse sfere pictând arșița
acaparată pe un galben din cer,
uneori se confruntă leșinul
fiecărui consumat de mirajului
picăturilor de nori, unde rămân uimite
vocile pe ciorchininele extins
în informații conturate,
o metodă activ- participativă,
stând pe interferența vibrației,
aceeași constantă ce consumă
fiecare particulă aflată-n distanță.
O distanță nesigură unui trup existent
prin sinele cunoașterii comprimată
pe un singur ciob dematerializat,
obligat la aflarea sinelui.
Află cărui fragment aparții
în toată dematerializarea astrală,
coexiști pe fluctuațiile
invizibile ale gândurilor.
Inspirat de tabloul lui Van Gogh - Noapte înstelată
Un astru dematerializat
redat de fracționate umbre,
ochii se împart în tot ping pong-ul răvășit
prin distanțe, reușim să coabităm
cu diverse sfere pictând arșița
acaparată pe un galben din cer,
uneori se confruntă leșinul
fiecărui consumat de mirajului
picăturilor de nori, unde rămân uimite
vocile pe ciorchininele extins
în informații conturate,
o metodă activ- participativă,
stând pe interferența vibrației,
aceeași constantă ce consumă
fiecare particulă aflată-n distanță.
O distanță nesigură unui trup existent
prin sinele cunoașterii comprimată
pe un singur ciob dematerializat,
obligat la aflarea sinelui.
Află cărui fragment aparții
în toată dematerializarea astrală,
coexiști pe fluctuațiile
invizibile ale gândurilor.
Aș vinde iubirea la buchet
Vreau să fiu țăranul lui Grigorescu,
să alerg într-un cadru frumos,
încălțat cu pământul,
până tălpile roase
pot pătrunde adâncul rănilor cantonate,
să ating demnitatea țăranului liber.
Țăranul răsculat al lui Octav Băncilă,
evadează și mână carul cu boi
al lui Grigorescu.
În toată singurătatea statică,
părăsește tabloul și-l regăsim
în altă poveste.
Pe brațe adună crizantemele
și dumitrițele lui Luchian,
le dăruie cu drag țărăncuței,
pictată la fântână de Ion Marinescu Vâlsan,
se hidratează direct din găleată
și îi întâlnește pe cosașii
lui Camil Ressu,
odihnindu-se pe fân.
Marcel Mitea îl surprinde la masă,
stând pe gânduri,
în casa țărănească a lui Băeșu Aurel,
adăpostindu-i trupul neprihănit
până mâine, noapte bună!
Corneliu Baba ni-l înfățișează la somn,
lângă țăranca lui dragă.
Cazacu Alexandra îi deschide fereastra
spre suflet,
până îl întâlnim, înaintând prin noi,
admiratorii și devenim imortalizați,
dezbrăcați de cosmopolit,
călătorind prin tabloul fiecăruia.
Arborez strigătul țăranului răzvrătit
și neîntinat.
Mă prind în spatele tabloului
cu țăranul român,
atașând sufletul
de cuiul fiecărui tablou.
Aș vinde iubirea la buchet, fericind oamenii. Izolat într-un spațiu confuz, lângă poarta spitalului neuropsihiatric. Stau marginalizat pe o tarabă agățată de gulerul răvășit al cămășii, întărit de un colier nesfârșit cu dăruire, am adunat inestimabile gânduri plăcute.
Toți uităm să dăruim iubire, uneori uit și eu, până bucuria capătă ambră nepotrivită oamenilor hâzi. Și melancolia se vinde risipind intenții. Nu mă poticnesc, caut locul potrivit, locul oamenilor răvășiți, trecuți prin suferințe.
Lor le vând iluzii, deținând termenii parapsihologiei, umblând acolo unde e nevoie. Aș spune că sunt un impostor, dar nu, tangențial poate, însă mă diferențiez prin crez. A crede în acțiunea perceptibilă, e o încununare a noilor simțuri ce-ți crează o stare de beatitudine și bucurie pe termen scurt.
Negustor de iubire, aștept suflete nefericite, spre a le ferici. În zadar!
Oamenii din ziua de azi nu au nevoie de fericire palpabilă, își vând trupurile ieftin, la gramaj, se așează pe taler și trag pe nas fericire. Alții rămân într-o lume imaginară, depresivă. Pe acești nefericiți pot să-i vindec. Să stau alături, să fiu o prezență vie, să nu mai vorbească singuri, să le ofer brațele mele și inima la nevoie.
Azi nu am vândut, așa că strâng buchetele la ceas târziu. Nimeni nu caută să-și fericească sufletul azi. S-au obișnuit cu drama, consumă din roadele ei până cad într-o depresie indusă.
O bătrânică întreabă: cât costă maică buchetul cu iubire?
Doi poli, cât de-o țuică.
Fir-ați ai dracu de nebuni, umblați liberi și-n casă nu-i nimeni!
Țăranul român
Vreau să fiu țăranul lui Grigorescu,
să alerg într-un cadru frumos,
încălțat cu pământul,
până tălpile roase
pot pătrunde adâncul rănilor cantonate,
să ating demnitatea țăranului liber.
Țăranul răsculat al lui Octav Băncilă,
evadează și mână carul cu boi
al lui Grigorescu.
În toată singurătatea statică,
părăsește tabloul și-l regăsim
în altă poveste.
Pe brațe adună crizantemele
și dumitrițele lui Luchian,
le dăruie cu drag țărăncuței,
pictată la fântână de Ion Marinescu Vâlsan,
se hidratează direct din găleată
și îi întâlnește pe cosașii
lui Camil Ressu,
odihnindu-se pe fân.
Marcel Mitea îl surprinde la masă,
stând pe gânduri,
în casa țărănească a lui Băeșu Aurel,
adăpostindu-i trupul neprihănit
până mâine, noapte bună!
Corneliu Baba ni-l înfățișează la somn,
lângă țăranca lui dragă.
Cazacu Alexandra îi deschide fereastra
spre suflet,
până îl întâlnim, înaintând prin noi,
admiratorii și devenim imortalizați,
dezbrăcați de cosmopolit,
călătorind prin tabloul fiecăruia.
Arborez strigătul țăranului răzvrătit
și neîntinat.
Mă prind în spatele tabloului
cu țăranul român,
atașând sufletul
de cuiul fiecărui tablou.
Marea Neagră
Marea Neagră
și-a lăsat părul cârlionțat liber,
o reflexie mirifică,
scoici prinse, alge și val.
În treacăt se zbat
pupilele dilatate la geamul
teraselor goale.
I-am deschis ochii,
cât să vădă soare,
mângâi țărmul, apoi tresar;
Inimă ai?
Bate așa tare, că simte pământul
cutremurul faliilor tale.
Ce-mi ascunzi?
Așa mare, nu pot să trec pragul,
tot fugi în reflux.
Un inel de la scoica pierdută,
rămas pe inelarul meu deget
te mai strigă!
Marea Neagră
și-a lăsat părul cârlionțat liber,
o reflexie mirifică,
scoici prinse, alge și val.
În treacăt se zbat
pupilele dilatate la geamul
teraselor goale.
I-am deschis ochii,
cât să vădă soare,
mângâi țărmul, apoi tresar;
Inimă ai?
Bate așa tare, că simte pământul
cutremurul faliilor tale.
Ce-mi ascunzi?
Așa mare, nu pot să trec pragul,
tot fugi în reflux.
Un inel de la scoica pierdută,
rămas pe inelarul meu deget
te mai strigă!
Adrian George Itoafă (n. 19 noiembrie 1971, Constanța): A publicat versuri în revistele literare eCreator, Confluențe literare, Thymes, Convorbiri literar artistice, Extemporal lyric, Zbor spre înălțimi, Sintagme codrene, Poezii pentru sufletul meu (World Poets Association – Filiala Canada), Ecourile inimii, Spații culturale, Leviathan.
Prezențe în antologii literare:
Scrieri personale publicate:
Imensitatea necunoașterii (editura Sfantul Ierarh Nicolae, 2020)
Călătorind la limita imposibilului (editura Sfantul Ierarh Nicolae, 2020)
Itoafă cuvântă (editura Sfantul Ierarh Nicolae, 2021)
Omagiu nipon (editura Sfantul Ierarh Nicolae, 2021)
Intrând în cuprins (editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2021)
Copyright © 2021 Adrian George Itoafă
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Universum (antologie de literatură contemporană – autori români de pretudindeni, Canada, editura Globart Universum, 2020)
Ne scriu din cer poeții (antologie, editura Rotipo, 2021)
Luminile copilăriei (editura eCreator, 2021)
Antologia Festivalului Internațional al Aforismului (2021)
Scrieri personale publicate:
Imensitatea necunoașterii (editura Sfantul Ierarh Nicolae, 2020)
Călătorind la limita imposibilului (editura Sfantul Ierarh Nicolae, 2020)
Itoafă cuvântă (editura Sfantul Ierarh Nicolae, 2021)
Omagiu nipon (editura Sfantul Ierarh Nicolae, 2021)
Intrând în cuprins (editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2021)
Copyright © 2021 Adrian George Itoafă
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.