Toamna copilăriei
Mireasmă de gutuie într’un iatac bătrân
Alin pe tâmpla caldă zăpezile de mâine
și-adulmec boarea dulce a cimbrului din sân,
când seara m’argintează cu bruma ce rămâne.
(Mircea Streinul, vol. Opera lirică 1929–1939, Cernăuți, 1939)
Tovarăș cu toamna
O, toamna asta plină de murmur de pădure,
Prelung înfiorată de musturile zării,
Mă poartă'n altă lume pe navele tăcerii,
Lăsând în urmă parcuri, iubiri și vremuri sure.
Mai sus, mai sus, mă duce privirea aninată
De steaua care plânge melancolii în veac.
Ah, gândul morții iarăși îmi cere să mă'mpac
Cu stingerea vieții sub pleoapa'nlăcrimată.
Cu toamna prins tovarăș, zadarnic mă trudesc
Să-mi ușurez urcușul prin viile luminii,
Mai tari decât suișul sunt patimile, crinii
Adâncului ce-mi roade destinul meu zeesc.
O, toamna mea, cu murmur de cer și de tristeți,
De ce nu-mi lași cocorii să zboare'n paradis,
Ar duce acolo doruri și lacrimi dintr'un vis
Crescut peste morminte în seri și dimineți.
(Grigore Popa, din vol. Poeții tineri ardeleni, București, 1940)
Întâlniri
O piersică pufoasă și fraged un obraz.
Invidios, salcâmul se-agită inutil!
și-un măr sbârcit ca nuca mai face strașnic haz,
în timp ce toamna vine, ca vulpile, tiptil.
(Mircea Streinul – vol. Opera lirică 1929 – 1939 – Cernăuți 1939)
Cântec de toamnă
Încet se stinge în pădure
Seninul zilei care moare,
Și-abia de mai străbat stinghere,
Plăpânde, razele de soare.
Astfel în inima-mi pierit-a
Căldura altor vremi mai bune
Și rar de mai străbate-o rază
A unui soare ce apune.
(Ștefan Petică, vol. Opere, București, 1938)
Belșug
Am întâlnit azi toamna venind în car cu boi.
Pe’nvălurate liniști, – cu secerea în brâu
Isus ca’n Galileea trecea prin lan cu noi,
S’arunce peste ceruri întâiul spic de grâu.
(Mircea Streinul – vol. Opera lirică 1929 – 1939 – Cernăuți 1939)
Clopotele sună singure seara
Și-și plâng din turn în turn singurătatea
Fiecare altfel, fără lacrimi, fără suflet, trist.
În huma din care crește toamna
Mi-am îngropat sufletul adânc, adânc...
Și-a adormit.
Mâine constelațiile vor fi altfel
Și soarele nu o să se mai ridice
Fiindcă Zenitul s'a prăbușit.
Are să fie totul nou și poate trist.
(Edouard Pamfil, din vol. Poeții tineri ardeleni, București, 1940)
Singur
Prin pulberea de aur ca toamna în zăvoaie.
Amiezi brumoase’n frunză... Ascultă... A sunat
Singurătatea zării și-a mea, târziu, - și-o ploaie
Albastră-mi bate’n frunte frunzișul luminat.
(Mircea Streinul – vol. Opera lirică 1929 – 1939 – Cernăuți 1939)
Inima și gândul meu se teme
când apar în toamnă crizanteme
Și le duc cei vii la țintirim.
Inimă și gândule, murim.
Scuipă pomii galben pe cărare,
Trece cu fanfar'o mormântare,
Iară zările funebre
Flutură pe cer drapele negre.
Unde să ne-ascundem? Crâșmă sură,
Crâșmariță, adă băutură!
Dar țiganii tacă azi chitic,
Nu mai vreau s'aud nimic, nimic.
Nu-i destul că-și înstrunește coarda
Inima-mi, și bate pe ea joarda,
Bate pân'la sânge joarda Morții?
Cine hohotește'n pragul porții?
Lasă, lasă vântule, nu plânge,
Nucule, tu mâinile nu-ți frânge,
Spus-am eu ca viața, așa cum e,
Nu e tocma așa cum trebuie!
(Mihai Beniuc, din vol. Poeții tineri ardeleni, București, 1940)
Lumină, lumină, de ce
În toamnă târzie te duci?
Amară e coaja de nuci
Și floarea soarelui e
Tăciune când tu ne-o usuci.
Lumină, lumină, mai stai,
Spre iarnă nu te grăbi!
Ce-or face în vânturi pustii
Foșnitele frunze și mai
Mâhnite de nu le mângâi?...
Lumină, lumină, n'ai nici
O milă de flori și furnici.
Dar greerii, bieții, ce strâng
Doar bobul de soare din crâng,
Ce-or face la iarnă și cui
Să ceară de nu-i îndestui?
Lumină, lumină, mai stai
La mine măcar până'n Mai!
(Ion Pillat, din vol. Poezii, vol. III 1927-1941, București, 1944)