MIHAELA OANCEA, DUMITRU HURUBĂ - ADAGIO

 

Mihaela Oancea, Dumitru Hurubă – Adagio (editura Limes, 2019): Ideea acestui volum ne aparţine în totalitate şi este un cadou pe care ni-l facem cu ocazia împlinirii celor 5 ani de prietenie fără să ne fi întâlnit (văzut) efectiv în acest interval. În general, am optat pentru poezii care să ne reprezinte cât mai bine ca artişti ai cuvântului exprimat liric. Aparent, lucrurile par complicate, pentru că exprimarea e diferită, însă trecerea de la versul clasic la cel alb se face pe neobservate, realizându-se astfel unitatea în diversitate. În pofida diferențelor firești, există anumite interferențe indubitabile de gândire. Ne bucură, așadar, apariția acestei cărți, deoarece este și va rămâne, chiar peste timp dovada palpabilă a ceea ce ne-a adus alături – poezia – melanj de emoții, viziune și atitudine spirituală – și, mai ales prietenia care, să recunoaștem, a devenit în zilele noastre aproape o știință! 

     Mihaela Oancea

rod 

din când în când
salcia din fața casei se visează femeie

femeia privește-ndelung pe fereastră
și-ntr-o zi se închipuie salcie

salcia-și aruncă vlăstarii
femeia
prinde rod

pocket coffee 

păcatul – îmi spui –
e mai bătrân decât cedrii Libanului

surâzi și-mi prinzi încheietura mâinii
ce caută pe noptieră
pralinele cu cafea expresso

în pupilele tale se pierd docile
toate păcatele lumii

restul e libertate

nopți de catran
panici mărunte
strigate în toate limbile pământului
pereți care sapă adânc
în carne –

spre zori
liniște spartă
de foșnete albe

restul e libertate

insistență 

cel mai rebel e visul
căptușit cu catifea verde –
știe a selecta rând pe rând
cicatricile ciuruite de taine
ciupindu-le nervii și coardele vocale
(cu dibăcia sculptorului ce poate extrage
țipătul
din plămânii marmurei)

știe a tăia corsajul nopții
și-a-ți iscodi plimbările de somnambul
prin inima ce se tot strânge și se zbate
spre dispariție

doar diminețile îmi refac din temelii
lumea care nu poate exista
fără taină

în nopțile tale de catran

te-abandonezi cu fervoare
unui simulacru

chinuit de dorința de a distruge
tot ce nu ți-a putut aparține
ani la rând
scoți la iveală cu voluptate
nămolul
patimile anchilozate
ale omenescului

lipsit de antidot
femeia din casă te găsește înecat
în propriul venin

captiv în oglindă

înlăuntrul tărâmului de cupru
spiritul repetă la nesfârșit
clipa sfâșietoare –

un mise en abyme ce recompune
doar
pentru a dizolva

monumentul funerar îți rămâne
pur decorativ

        Dumitru Hurubă 

Până când… 

Până când e frunza verde
Şi nu-i vara pe gătate,
Hai, iubito, şi ne-om pierde
Pe alei întortocheate!

Răzleţindu-ne de… turma
Permanent clevetitoare,
Nu se va mai şti de urma
A doi inşi – o arătare…

Căci vom fi, iubito, una,
Şi la suflet şi la minte,
Pedepsiţi, pe totdeauna,
Întru-aducere aminte…

Vreun dor... 

Vreun dor te mai îndeamnă
Spre Parc să mai cutreieri,
Cât încă mai sunt greieri,
Cât încă nu e Toamnă?

Știi chestia cu fesul?
De ce să-ți fii nedreaptă?
Când timpul nu așteaptă,
Urmează-ți interesul!

E vita brevis, dragă!
Și-amurgul? O minune!
Chemării nu te-opune,
Că dorul nu-i o șagă!

Romanţă cu ecou 
     – sonet –

S-au desfrunzit copacii, Coryntină;
Miroase-a-nzăpezire-n atmosferă –
Viaţa însăşi pare-n altă eră,
Căci lumea cu un an e mai bătrână…

Iubirea noastră-aduce-a baiaderă,
Dansând în ritm de horă carpatină
Un dans ridicol şi cam peste mână
Ce parcă-mi aminteşte de-o galeră…

Încerc să te ador, ca altădată,
Dar teiul e cu goale crengi – corolă –
Caricatură-n toamna cea plecată…

Doar inima-mi, în fază de sistolă,
Mai crede-ntr-o iubire demodată,
Bătând în dulce ritm de barcarolă.

Deştepţi şi anonimi 

Iubita mea, frumoasă ca o lady,
Cu trup făcut de Rafael la strung,
Mai ştii cum petreceam noi doi concedii,
Citindu-i pe Socrate şi pe Jung?

Ne pârjoleam pe plajă la Constanţa,
Deştepţi şi anonimi, dar aroganţi!
Şi mai reţii cum ne ieşea balanţa
Întotdeauna-n minus cu doi sfanţi?

Mă amuzam citindu-l pe Silvestru,
Te-mbujorai citindu-l pe Balzac…
Şi o ţineam cu sufletu-n buiestru
Şi toate, Doamne, ne erau pe plac…

Ninge 

Ninge pe Masa Tăcerii
Cu fulgi mari și jucăuşi…
Poate-i un dans al durerii,
Că nu-i acasă Brâncuşi…

Ninge în rotocoale –
Oraşul pare tăcut…
Un bătrânel e pe cale
Să treacă al Porţii Sărut.

Şi ninge şi fulgii valsează
Spectaculos… efemer…
Coloana e Turnul de Pază
De la Pământ pân-la Cer!

 

Copyright © 2019 Mihaela Oancea 
Copyright © 2019 Dumitru Hurubă
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorilor.