Denisa Popescu - Îngerul meu antiglonț (Editura Art Creativ, 2020): Poezia Denisei Popescu
este o pendulare între umplere de sine și golire de sine, între melancolie și
năzuință, între un trecut care a fost trăit și altul care ar fi putut fi trăit.
Tărâmul este unul eteric, locuit mai ales de entități care nu au propriul
contur: zborul, lumina, aburii, apa. Și, firește, de întrupările lor în cele
nouă ceruri: aripa, pasărea,
îngerul, umbrele, dacă socotim că și umbra este un trup al luminii. Versurile
au o senzualitate care nu are nevoie de atingere. Și acea delicatețe care caută
diferența dintre liniște și tăcere, diferență pe care numai poezia o poate
desluși. Poezia, așadar, ca o adevărată cântare a treptelor, pe care Denisa
Popescu o numește “lacrimă a
tuturor lacrimilor”. (Varujan Vosganian)
****
Orfani și de lume,
Și de propriul nume,
Alergăm, alergăm
După o formă de Cer.
Nici pământ sub picioare.
Dar nici aripi să zboare
N-am avut și n-avem.
Alergăm într-o inimă
Care se-mpiedică să trăiască,
Neștiind cum să moară
Și cum din nou să se nască.
****
Aurul care curge din tine
Și care nu poate fi nici împărțit,
Nici adunat,
E o formă de viață care,
Tocmai când am început s-o iubesc,
M-a uitat.
Nu e trecut,
Nu e nici viitor.
E un zeu mort,
Care cere, tot cere mereu ajutor.
Aurul care poate că ai fi fost
Cu adevărat,
Care poate, cine știe,
Într-o zi, chiar vei fi,
E un fel de sânge,
De care nimeni,
Adică nici tu,
Nu-și va mai aminti.
****
Fiecare zi de la Dumnezeu
E un veșmânt de flori.
Miros atât de puternic
Florile Domnului,
Că, dacă nu ai ales să trăiești,
E-atât de simplu să mori.
Dar ce-i moartea?
Spune-mi tu,
Care ești numai polen și petale.
Nu cumva e timp liber
Și de soartă, și de uitare?!
Și-atunci, prietene drag,
Prietene binevoitor,
Florile Domnului
Pentru cine se roagă
Dacă, rugându-se,
Dor?
****
În corpul meu,
Anii aceștia mor încet și pe rând.
Este mereu ca și cum.
Este mereu ca și când.
****
Acolo unde nu există întristare,
Nici suspin,
Unde noaptea nu te mai pătrunde,
Poate doar melancolia,
Ca un oscior liniștit,
Când te ridici să miroși o floare.
****
Să fii când nu ești,
Când Cerul tău
E în altă parte decât inima ta.
Acolo unde sângele,
Tocmai pentru că-i sânge,
Nu te mai poate-apăra.
****
Eu nu mai pot visa.
Visarea-i embrion
De înger sau de planetă.
Tot ce mai pot
E să mă țin
Deasupra sângelui meu
Care, inconștient,
Se repetă.
Copyright © 2020 Denisa Popescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.