Te întorci în același loc numit punct
Mii de luminițe roiesc / se rotesc în
jurul
Trunchiului din camera 100
Ca o poveste ce se continuă în șiruri
suprapuse
Galopante
Trepidante
Fără să se știe
Lumini străvezii lichide ce curg
lichefiindu-se
În jurul trunchiului se fac cercuri din
reflexii
E o învârtire continuu
O evitare ezitantă
Ca un titirez fără limită
Ceva din simptomele alea s-au dus
E doar un exercițiu de adaptare cu
dimineața
Când pornesc mai lent toate trenurile în
interior
De mare viteză.
Din tavan din grădini din liane și
frunze
Fără întrerupere pauze sau marcaje
Cad bălți de sunete întortocheate cu
lumina
Când toți pereții de rezistență ai
felinarelor
Se crapă rămân fără aer
Se transformă înăuntru
Dau pe dinafară
Inundă camera
Până la fruntea trunchiului
"E cea mai adâncă vară din
capitolul ăsta"
Spui
Și de fapt în fapt e doar o vară
Închisă ermetic în camera asta.
Cine a trecut timpul înotând
E timp destul
Cuvinte care liniștesc aduc liniștea
prin sinea lor
Cum își preumblă ceața / vrerea /
trecutul ca o umbră desenată pe asfalt
E doar un moment, momentul ăla când
bulele de aer se ciocnesc
Ies păsări din adâncul beznei și se
cuibăresc sub aripile fluturilor
O liniște grea ca o piatră ce atârnă
deasupra unui hău din pietre
Cu pereți căptușiți cu soare, lumină, amiezi
de vară / caniculă,
Din străzi / străduțe și alei ce duc tot
pe acolo
Și se pierde firul drumului când se rupe
ața și se descoase tot drumul
Doar ce e pe mijlocul aleii se desprinde
ca nasturii
Orice cuvânt în plus e în plus,
S-au împrăștiat toate literele tuturor
cuvintelor peste umeri
Date la spate după spate
Clipocește o libelulă cu licurici pe
spate
Liniștea ghemuită cade ghem
Liniștea din frânghii eterna poveste
repetată până la refuz
Spui
Se rostogolește și rămâne în pragul ușii
Sunetele date pe mute / sau pe repeat
când sunt pe mute / nu mai produc fibrilații în lucruri
Drumul continuă oricum cu aici.
E deja ora 2 nu mai vine
E destul de clar
Plecăm din punctul acesta de aici.
De acum încolo ai spus
"Ceva se cutremură ceva se mișcă își
mută ritmul"
Spui
Duci mâna la gură te miri
Cuvintele scormonesc mai adânc când
plouă
Și sensurile se bifurcă, se ascund după
ceață
Trebuie să apară să se formeze vârtejuri
de apă pe lemnul parchetului
Ca un titirez să învârtă toți pereții
E lipsă de mișcare altfel e lipsă de
pauză
De respiro
"Nu e de ajuns
Nu e cât trebuie ca să vină ce
pleacă"
Ploaia de afară se continuă pe sub ușă trecând
de preșuri
De covorul de la intrare cu spatele cu
colți ridicați
Nu sunt destule lucruri în cameră să
absoarbă ploaia
Ca un burete
Să așeze fiecare plecare la locul ei
Pe canturi cu explicații
"Nu e destul spațiu în arealul
ăsta"
Zici
Ironia plutește în jurul abajurului
"Nu pot să întind brațele cât
trebuie
Să dau spațiu destul râmelor
Care se înșiră spre geamuri
Atârnând spații pe frânghii"
Nu e destul, nu e nimic aici,
Cuvintele nu mai zbiară
Să dea un rost / sens restului rămas din
liniște.
Note despre mine însămi:
Alexandra Emilia Bucur (București): Ca reper temporal și
descriptiv despre mine, aș lăsa versurile și cuvintele din poezii să vorbească,
ele cunosc cel mai bine fiecare etapă, fiecare perioadă, fiecare clipă sau
moment ce au construit și construiesc ce numesc azi prezent și acum. Ca reper
al timpului, versurile mele au prins viață în reviste, antologii publicate în
urma participării la numeroase concursuri și festivaluri naționale de poezie
(2007 - 2011), în reviste de cultură online și citite în cadrul cenaclurilor
literare și a emisiunilor culturale tv. Revenind la prezent, anul 2020 este
anul în care versurile scrise în toată perioada în care nu am mai publicat, au
simțit impulsul să iasă din nou după o lungă pauză de aproape un deceniu, în
lumina reflectoarele, a publicării și a publicului.
Citește aici: Alexandra Emilia Bucur - Jumătate de drum
Copyright © 2020 Alexandra Emilia Bucur
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.