Mi-ar plăcea să am nume de corabie,
Ochii ca marea și
Sufletul purtat de dor de ducă...
Să plutesc,
Să înfrunt furtuni,
Să mă scald în ape înspumate,
Să fiu așteptată,
Să mi se ducă dorul,
Să mi se fluture batiste,
Să se zgâiască la mine,
ca-ntr-o piesă de teatru,
fețe vesele și triste...
Pe apă, oamenii-s mai liberi și mai
buni.
Vibrează la adevăruri șoptite de
pescăruși
și înghițite de valuri...
Pe apă, băncile de lemn sunt idealuri.
Inception
La prima întâlnire mi-ai oferit
mărgăritar,
iar eu te-am întrebat de unde ai știut
că-s florile mele preferate.
Nu știuseși, dar îți plăceau și ție.
Se asortau cu costumul negru tăiat în
croi perfect
și cu auriul care-ți scălda ochii la
apus.
M-ai luat de mână și am fugit la mare,
desculți.
Ne-am trezit într-o rulotă la ușa căreia
băteau valurile,
pe o plajă pustie, presărată cu maci.
Purtam o rochie lungă și verde,
pe care se impregnaseră mărgăritarele
primite în dar,
la fel cum zâmbetul tău se impregnase pe
talpa piciorului
pe care mi l-ai luat și l-ai dus la gură
ca să auzi mai bine marea.
Mi-ai atârnat în păr corăbii și ai
plonjat în adâncul ființei mele,
fără vestă de salvare și fără GPS.
Când ai ajuns pe insula tetracamerală,
cucerind și ultima redută, am fluturat
steagul alb și am deschis ochii.
Mi-ai șoptit: ce facem în dimineața
asta, ne trezim sau ne visăm în continuare?
Noapte la mare
Luna e prietena mea, pe care am
întâlnit-o vara la mare
Pe când pluteam într-o barcă de vise
ținută pe linia de plutire cu sare
astfel să nu riște să se-mpută, să se
strice
să se altereze...
Luna e acolo pentru toți cei ce vor să
viseze.
Într-o noapte pare o banană prea coaptă
uitată pe un câmp de mușețel
după ploaie
În timp ce degete de val se joacă
în plete bălaie rămase pe mal.
În alta pare o felie de lămâie
într-un pahar plin cu cuburi de gheață
în timp ce briza răsfață
plete bălaie rămase pe mal.
În alta pare o portocală întreagă
rostogolită de copii pe o plajă
fierbinte
în timp ce fire de nisip vin să
se-alinte
în plete bălaie rămase pe mal.
Când renunți să visezi,
Luna e doar o coajă de pepene dusă de val.
De dor
Când marea îți pătrunde în pupile, în
ochi îți înfloresc iriși cernilii, iar pe buze roze
Câte un pescăruș isteric îți amintește
cu strigătul lui
că nu ești Venus din Milo, ci doar un
biet castel de nisip
ce se face una cu valul la prima
atingere
Atunci ți se face dor
și-ai vrea ca el să-ți ia pe buze toată
sarea plânsă în miliarde de nopți...
REM
După obișnuita alergare pe plajă, într-o
seară,
îmi trăgeam sufletul pe faleza din
Mamaia,
când în ochi mi-a sclipit firma
luminoasă, roșu aprins, a hotelului Dacia Sud.
Respirația mi s-a oprit și am urcat pe
nerăsuflate scările.
Am alergat la ușa camerei tale, în
speranța că a mai rămas acolo o urmă din tine...
Am respirat adânc și am apăsat clanța
care a făcut ușa să se deschidă cu un
chelălăit metalic.
Te-am găsit dincolo de ea, întins în
pat,
așa cum te lăsasem în ultima poză pe
care mi-ai trimis-o.
M-am repezit în pat, mi-am încolăcit
picioarele în jurul taliei tale
și am început să te sărut.
Priviți de sus, păream cei doi omuleți
din sigla de la Kappa
care, de obicei, stăteau spate în spate,
dar acum, după atâtea luni de distanțare
socială,
au uitat poziția consacrată și au simțit
nevoia să se contopească.
Te-am sărutat cu atâta patimă,
încât încă mai simt gustul zâmbetului
tău pe buze,
apoi ți-am desenat cu vârful limbii pe
piele harta viitorului,
insistând asupra momentelor cruciale.
Când am terminat, Columna lui Traian s-a
simțit o schiță ieftină
și și-a acoperit rușinată scenele
luptelor dintre romani și popoarele cucerite.
În plus, ea vorbea despre trecut, iar
trecutul a trecut și nu se mai întoarce.
Am stins televizorul și am făcut
dragoste,
dar nu-mi mai amintesc cum a fost,
fiindcă totul s-a petrecut cu lumina stinsă.
Știu doar că, la un moment dat, aveam de
jur împrejur marea,
iar marinarii de pe bărcile cu vele se
uitau admirativ la noi și ne aplaudau iubirea.
Bărcile se izbeau de marginea patului și
se scufundau,
dar noi rămâneam indiferenți la tragedia
lumii,
fiindcă eram prea preocupați să ne iubim
unul pe altul.
“Iubește-ți aproapele ca pe tine
însuți!”
a fost primul enunț pe care l-am rostit
după luni întregi de terapie intensivă,
în care nu mișcasem nici măcar un deget,
dar să scot vreun cuvânt.
Ei zic că am alunecat și un val m-a
izbit de dig în timp ce alergam,
însă eu știu că refuzul tău m-a lăsat
paralizată.
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Danya Ștef și Danya Ștef - poeme cu ochi
Copyright © 2020 Danya Ștef (Dana Ștefan)
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.