MAGDA BĂLĂNESCU - SFÂRŞITUL LUMII

 

Motto:  Ce este Viața? Doar un cuvânt: AZI…

        Mă numesc Andi și am 14 ani.

Locuiesc (cu părinţii) de vreo trei ani în America, într-o impresionantă metropolă, datorită faptului că tatăl meu – inginer constructor – are un contract de vreo 5 ani cu o firmă ce-i asigură un trai bun aici, pentru toată familia.

     N-am să dau amănunate despre integrarea în sociatate, locuinţă cu chirie, şcoală… Eu trebuia doar să nu intru în cine ştie ce anturaje nepotrivite; să-mi văd de școală și totul avea să fie bine şi frumos.

Numai că… ziua aceea… avea să mă marcheze pentru totdeauna…

     De ceva vreme îmi făcusem un prieten, ne-am cunoscut pe o bancă într-un parc, mi-a cerut voie să se aşeze lângă mine, explicându-mi că de fapt era banca lui preferată, de unde se poate admira foarte bine parcul… şi tot aşa, am intrat în vorbă şi ne-am împrietenit. Numele lui eram Sam şi avea 13 ani…

     Aşadar şi în ziua aceea, când m-a văzut pe „banca noastră”, a venit bucuros la mine. Am vorbit diverse şi printre altele, Sam mi-a spus însufleţit:

     — Ştii ceva, Andi, am avut acum două zile o temă foarte ciudată la şcoală (eu am devenit curios), ne-a dat profesorul să facem o poveste cu titlul „Sfârşitul lumii”… Să scriem cel puţin două pagini despre cum ne imaginăm noi că ar fi sfârşitul lumii! Poţi să-ţi închipui? Eu, în sufletul meu am fost revoltat şi ştii ce-am scris? Ei bine, am scris doar aşa: „În viziunea mea, acest fapt nu se va întâmpla niciodată, deci nu am ce să scriu!” Toţi colegii mei au scris poveşti terifiante, despre catastrofe bune de scenarii de film!...

     Eu îl priveam mirat iar el mă susţinea triumfător, cu ochii mari şi negri strălucindu-i pe faţa creolă, provocându-mă în continuare:

     — Ghici ce notă am luat?

     — Grea întrebare, am zis încet şi gânditor.

     — Cea mai mare. Cu felicitări. I-am uimit pe toți doar cu o frază!…

     Eu îl priveam cu aceeaşi mină, el studia încântat cerul senin de vară şi zise gânditor şi mulţumit:

     — Lumea asta e atât de… unică! Cum s-o lăsăm să se termine, nu e păcat? Ne-am născut să fim buni și să ne trăim frumos viața, nu făcând dezastre. Dar câți înțeleg?

     După câteva minute de tăcere, ne-am lăsat prinşi totuşi de val:

     — Spune-mi, zise Sam, după tine aşa, ce evenimente crezi că ar putea cauza această… nenorocire? Hai să vedem, să ne provocăm imaginaţia…

     — Păi, eu ştiu? am intrat în joc. Să zicem că… peste nu ştiu câte milioane de ani, soarele ar înceta să mai strălucească, şi-ar termina arderea, am intra într-o eră glaciară, şi nemai-având lumină şi căldură, specia umană n-ar mai avea cum să…

     — Stop, zâmbi Sam cu superioritate. Ai spus peste milioane de ani, da? Ei bine, până atunci, ori se va descoperi o metodă prin care să avem un soare artificial, sau mai mulţi, care să asigure în continuare acelaşi confort, ori… prin alte metode, soarele nostru va fi ajutat să renască, să continue să ardă. Oamenii vor fi atunci prea deştepţi, încât să nu găsească soluţii oricărui fenomen, natural sau nu. Alt motiv, mai plauzibil, deci. Dar fără boli, pandemii sau mai ştiu eu ce, căci din acestea au tot fost, dar până la urmă medicina a găsit tratamente. Și chiar de-ar fi să se reducă rasa umană la sfert şi pământul să mai aibă doar o porţiune mică locuibilă, cei rămaşi tot se vor înmulţi şi vor supravieţui. Chiar și în urma unor cataclisme, pandemii…

     După alte câteva clipe de tăcere, eu am încercat:

     — Un al treilea război mondial, cu arme chimice, biologice sau mai ştiu eu de care?...

     — Nu merge, doar ţi-am spus mai devreme că oamenii renasc din cenuşă. Apoi, aşa cum există oameni răi, tot aşa există şi oameni buni, deci tind să sper că binele va trimufa şi cei buni le vor veni de hac celor nemernici…

     — Păi… o încălzire globală, care să ducă la limitarea spaţiului locuibil, prin înghiţirea lui de ape? Un haos toal şi…

     Lui Sam îi plăcea să contracareze:

     — Stop. Va fi în timp extrem de lung, de ordinul sutelor de ani, timp în care oamenii vor găsi soluţii. Ori vor reuşi ceva revoluţionar, adică să refacă stratul de ozon, ori emisiile de gaze nocive vor dispare total, prin modernizare, tehnologizare… să nu zic în cel mai rău caz – oraşe plutitoare şi pastile în loc de hrană…

     Sam mă privea triumfător şi zâmbitor. Îmi zise mulţumit:

     — Păi… eu ştiu? am zis căzând pe gânduri. Să zicem că un meteorit va lovit pământul şi…

     — Şi ce? Doar n-o să-l despice în două! Va face o gaură mare, păcat de vieţile pierdute, dar o vom astupa. Însă nu se va întâmpla niciodată asta şi ştii de ce? Pentru că omul va distruge acel meteorit în spaţiu, înainte să intre în aria gravitaţională a Terrei, cum de altfel s-a întâmplat, în situaţii de proporţii mici… Mai găseşti vreun motiv?

     — Vreun atac extraterestru?... Zic…

—    Cu siguranță extratereștrii sunt mai deștepți decât noi și dacă se vor arăta

vreodată va fi pentru pace, nu pentru război. Alt scenariu mai ai?

—    Nu prea, mă dau bătut, am oftat. Te las pe tine.

     — Vezi că ajungi la vorba mea: nu se va întâmpla! Eu sunt optimist, nu văd nici un motiv care să şteargă singurul loc frumos din Univers. Ba chiar am viziuni promiţătoare: descoperirea unor planete pe care se poate locui şi popularea lor sau crearea de oraşe spaţiale!...

     Sam era încântat de ideile lui iar eu îl admiram în gând.

L-am întrebat, râzând cu poftă:

     — Sam, ce vrei să te faci când vei fi mare? Poate un ecologist convins…

El mă privi cercetător şi-mi zise vesel:

     — Mă pot face orice, astfel încât, în vreuna din situaţiile de mai sus, să pot interveni spre binele omenirii. Deşi ţi-am mai spus că nu se vor întâmpla, iar eu îmi voi da aportul la fericirea oamenilor pe pământ.

     — Eşti un viitor strălucit pentru planetă, i-am zis zâmbind. Dar ca să revenim cu picioarele pe pământ, te poţi face deocamdată poliţist, vei avea destulă treabă.

     Şi tot aşa, am vorbit pe această temă, până am epuizat presupunerile.

Ne-am hotârât să mergem acasă, mulţumiţi că acea zi fusese una care ne stimulase imaginaţia şi poate ne dăduse de gândit pentru viitorul mai mult sau mai puţin apropiat.

     Până acasă, parcurgeam împreună o porţiune de drum, aşa că am plecat alene, sporovăind, spre centrul aglomerat…

Am ajuns într-o mare intersecţie şi ne-am amestecat în mulţimea de pe trotuar.

La un moment dat, trecând pe lângă un panou cu reviste expuse, Sam se opri curios:

     — Stai să văd ce a mai apărut în presă, mă interesează ceva la o revistă preferată…

Am rămas lângă el, privindu-l cum căuta printre reviste şi le răsfoia în trecere.

Aşteptam răbdător şi când a mai venit un domn să-şi aleagă ceva de acolo, m-am dat mai într-o parte. Priveam la mulţimea de pietoni ce mergeau grăbiţi şi la autoturismele care circulau şi mai grăbite, care-ncotro. Încercam să-mi închipui în ansamblu, un centru aglomerat în mişcare şi mă gândeam cât de mare e lumea, în comparaţie cu noi doi, acolo: eram ca două picături de nisip în deşert…

     Deodată, am auzit agitaţie în depărtare, pe autostradă şi am privit în direcţia respectivă: am văzut că se apropiau două maşini negre, în mare viteză şi în scrâşnet de roţi. Bolizii treceau razant printre alte maşini şi se urmăreau cu înverşunare!

Deodată, în câteva secunde, s-a creat haosul: claxoane din toate părţile, maşini ce frânau la întâmplare, paralizând traficul și încercând să evite coliziuni, ţipete ale privitorilor…

     Când au ajuns în dreptul nostru, din prima maşină a ieşit pe o crăpătură de geam, un capăt de armă, din care au început să curgă rafale spre maşina din spate.

În acel moment, maşinile au luat o curbă, chiar în dreptul nostru şi gloanţele zburau acum în toate părţile. Lumea ţipa îngrozită şi se arunca la pământ, încercând să se ascundă după ce nimereau. Am urmărit totul ca pe un film de groază, aruncând scurte priviri spre prietenul meu, care nu a înţeles imediat ce se întâmplă şi rămăsese în picioare, privind mirat spre autostradă. I-am strigat cu voce sugrumată, de fapt am urlat, dar nu ştiu ce a auzit în toată hărmălaia aceea:

     — Culcat, Sam, culcaaaat!!! Saaam!!!...

Şi m-am aruncat la pământ, cu mâinile pe cap, încercând să-i strig în continuare să se apere. L-am văzut că s-a aruncat cam târziu la pământ şi auzeam gloanţele şuierând pe lângă noi, lovindu-se de paviment sau alte obiecte stradale. Haosul era de nedescris, ţipete, urlete, frâne, claxoane, bușituri şi peste toate acestea, s-au auzit sirene de poliţie.

Cele două maşini vinovate s-au îndepărtat ca nişte fantome devastatoare, cu poliţia pe urmele lor, lăsând în urmă un peisaj dezolant.

     Au trecut câteva minute bune până ce oamenii au îndrăznit să se mişte şi auzem gamete şi voci revoltate, plânsete sau ţipete…

Maşinile s-au pus încet în mişcare, iar oamenii îndrăzneau să se ridice şi să reculeagă. De la nivelul pământului am privit în jur şi am văzut câţiva care gemeau şi alţii ce încercau să le ofere ajutor.

Am privit spre Sam: nu se mişca.

M-am şters la ochi şi am încercat să mă târăsc pe coate, până la el.

Am ajuns lângă el şi am vrut să-l mişc, vorbindu-i încet:

     — Sam, mă Sam, mă… Sam, mă auzi?...

Când l-am întors cu faţa la mine, am văzut că avea sânge pe faţă (nu ştiam de unde) şi frica m-a paralizat. Am început să-l şterg, dar mâinile îmi tremurau atât de tare, încât mai mult îl mânjeam de sânge. Vorbeam ca un nebun:

     — Sam, mă Sam mă, deschide ochii, vorbeşte, mişcă-te… Sam… mă n-auzi… te implor, Sam, dă un semn… Doamne, nu!... Sam, prietene, Sam, te rog, deschide ochii!

     Am început să plâng deasupra lui, strângându-l la piept şi vorbind fără noimă, trâgând disperat de el, să se mişte:

     — Sam, eşti prietenul meu, nu te las să pleci, mai ştii ce mi-ai spus, avem atâtea de făcut! Sam, te rog, Sam… dă un semn… nu, Sam, nu…

     Deodată el a deschis ochii şi m-am speriat, dar în acelaşi timp inima a început să-mi bată nebuneşte, în speranţa unui miracol.

Îl mângâiam pe faţă cu mâna tremurândă şi încercam să-l încurajez:

     — Rezistă, Sam, rezistă, acum vei merge la spital…

Dar el mă privi cu atâta durere încât am simţit un fior de gheaţă în suflet, o sabie cu multe tăişuri, ce se răsucea și-mi sfărâma sufletul în mii de bucăţi.

Cu greu, Sam încercă să spună ceva, dar se înecă şi nu reuşi nici să tuşească.

     — Nu vorbi, i-am zis, nu te forţa, să nu-ţi facă rău…

Dar el murmura ceva şi încerca să mă tragă de mânecă.

Atunci m-am aplecat la urechea lui şi am perceput câteva cuvinte:

     — Andi… mai era de fapt… un fel de sfârşit al lumii…

Am auzit în depărtare sirene de ambulanţe şi m-am rugat dumnezeieşte să avem noroc.

Dar deodată Sam a lăsat brusc capul pe spate, rămânând nemişcat.

L-am privit cu groază, l-am scuturat disperat, apoi am început să plâng, strângându-l tare în braţe:

     — Sam, te implor Sam… nu…

Sam, prietene, nici o teorie de-a ta nu mai e valabilă, în faţa unei cruzimi ca aceasta!

Niciunul dintre noi nu crezusem că lumea se poate sfârşi şi astfel…

Mai multe poezii și profilul autoarei: Magda Bălănescu

Citește aici: Magda Bălănescu – De dor, rămâi…

Copyright © 2020 Magda Bălănescu

Versurile și ilustrațiile aparțin autoarei. Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.