Politica privind datele cu caracter personal poate fi consultată aici:

3 mar. 2020

MARIETA CRISTIAN















Dați-mi cuvântul!

Cer unii disperați un punct de sprijin
ca să răstoarne Universul.

Eu n-am nevoie chiar de-atât de mult.

Mi-ajunge un Cuvânt...

Doar unul singur!

Un „da”,   
un „nu”...
un „Te iubesc!”
sau  poate,
„vreau”...
sau „pot”
sau „cred”
sau „sper”...

Fragmente rupte,
sfâșiate,
din plasma universului,
din inima Lui,
Lumina Lui.

Au încifrate-un cip atât de amplu,
de complex,
de percutant!
Că fiecare-n parte, folosite
într-un moment anume,
când clipa urlă și disperă,
când Timpul curge parcă mai grăbit
poate s-aducă peste noi potopul
sau,
poate,
lumea s-o salveze
și s-o îmbrace în veșmânt de mit!

Ne place, nu ne place...
Asta e!

Cuvintele-s matricea noastră.
Ele compun în fiecare dintre noi
o diagramă, o structură...

Numai că-n loc de mult prea uzitații,
prea contestații atomi,
aleargă-n cavalcadă
Cuvintele –
aceleași pentru toți,
dar conectate la altă sursă,
alte tensiuni...
Altă sonorizare,
altă consistență...

Unii le torc...
alții le țes,
le pun urzeală
de mătase
sau le îmbracă-n catifea.
Unii le șlefuiesc ca nestemate,
le-nchid pentru eternitate aroma,
parfumul inedit
în sarcofage blestemate. 

Unii meșteșugari
și negustori mai pricepuți 
le-ascund
în cutiuțe
numai bune de vândut
în târguri, 
pe la proști,
ducând cu ele,
cutii ale Pandorei,
tot răul lumii…

Prea curând dezlănțuit.

Unii sculptează,
fără milă,
în lemnul sângerând subit…
Și rănile adânci
se-mbină
cu altele
pe câte-un suflet chinuit.

Le-mbracă-n spini,
le pun coroană de jăratic.
Și-n zbor
de inorog sălbatic
vor străbate, 
într-o clipită, 
dus-ntors,
tot Timpul.

Unii le răstignesc ca pe Iisus.

Alții le prind,
în nopți de Sânziene,
în dansul nebunesc al ielelor.

Unii le pun,
la sânul de fecioară,
pruncii metaforelor – 
orfani flămânzi zvârliți 
pe apa Tibrului
de regii cei invidioși.

Alții le pun
să joace șah,
mutând cu patimă,
contrastele.

Se luptă binele și răul,
frumosul și urâtul,
iadul și raiul
cu-ncrâncenare fără vreun câștig.

Cel mai firav Cuvânt
ascunde-o viață-ntreagă,
o filozofie,
un circ
sau chiar un teatru cu zeci de roluri,
aplauze
sau huiduieli…

Doar unul singur poate scrie 
nu una,
ci o mie de istorii,
mitologii,
chiar de-s întoarse,
geneze
sau apocalypse.

De-aș face o călătorie
într-un cuvânt,
aș face-o simplu,
cu uimire nejucată,
cu bucuria unui lucru nou
descoperit
și cu credința 
că totul este-aievea,
că visul, în sfârșit, s-a împlinit.

Dați-mi Cuvantul
pentru-Acum
și-Aici,
ca să răstorn tristețea
care mi-a cotropit ființa…

Promit orice regat din mine!

Vă dau speranța,
vă dau visul!

Vă dau iubirea sau chiar viața!

Dar VREAU CUVÂNTUL!


Miros de fân  proaspăt cosit

Ca orice ins contemporan
mă claustrez, mă-nchid în mine
ca să scap de avalanșa de intruși –
mirosuri,
sunete,
oferte,
informații...
Cunoașteți!...

Îmi pun
pereți antifonați,
uși cu zăbrele din fier forjat...
căști la urechi,
mi-acopăr ochii,
baricadez tot, tot...
dar,
inutil,
căci sufletul rămâne dezgolit.

Acum,
recent,
am tot simțit
cum se strecoară
prin pereți
miros de fân proaspăt cosit. 

Și nu e singur...
asortat de miere,
levanțică
și lucernă.

În fiecare por îi simt tăria
și mă îmbată ca un whisky fin.

Mirosul ăsta trezește-n mine
timpul adormit…

Copilăria
năvălește-n cavalcadă,
rostogolind,
prin praful amintirilor,
emoții pure,
fragede,
nevinovate.

Și se cutremură sub mine pamântul de frumusețea Timpului Copil!

Miros de fân cosit plutește-n aer,
când cerul se prăvale peste noi
într-un apus visând la nemurire…

Foșnesc sub coasa timpului grăbit
Și mă aplec,
mă las strivită…

Îmi simt aroma proaspătă de fân cosit, 
în vara târzie,
țâșnind și risipindu-se tăcut,
ca să scânteie –
apoi,
în constelațiile timpului,
oprit și el să savureze 
mirosul inedit
de fân proaspăt cosit…

Când timpul va-ngheța și pentru mine,
chiar dincolo de el,
eu
voi simți
aroma fragedă,
păstrată în ghețarul de secunde,
și-ncet, încet,
cu picurii topiți din mine 
va invada o lume nouă
ce n-a avut până acum norocul
să simtă mirosul de fân proaspăt cosit.

Mă voi ascunde cu el
în lanul de lucernă, 
așteptând...
Și voi ramâne-acolo
pentru mult ... mult Timp...
tot  asteptând…tot asteptând...
și-atât de strâns îmbrățișată cu EL,
încât am început
să simt 
c-am  devenit deja miros de fân proaspăt cosit...


Fugit irreparabile tempus

Toți suntem la fel –
Îndrăgostiți de propria imagine.

Ar trebui să recunoaștem public cât ne iubim pe noi.

Într-o astfel de încercare a mea –  
De a-mi descoperi alte noi motive de iubire –
Narcis din mine,
supărat, contrariat,
M-avertizează că îmi lipsește ceva!

Da, îmi dau seama... nu mai am amintiri!... recunosc!
Chiar nu am!

Nu am amintiri!

Am doar povești țesute din fire
sfâșiate
din nostalgii și zâmbete
forțate și răsucite-apoi a tors...

Și scrise... jalnic!,
Cu litere stâlcite,
prost frazate și așezate-n pagină
alfabet străin,
adevărate hieroglife.

Parc-ar fi scrise de-un analfabet…
Mai mult chiar mi-e și jenă 
să recunosc,
de mâna tremurândă a unui psihopat
anagramat
ce nu respectă
cele mai elementare reguli de scris…

Un cititor modest chiar ar fi și el desigur revoltat!

N-am amintiri!

Am doar senzații retrăite involuntar
Fără să știu ce reprezintă,
Fără să pot
să le înregistrez într-un dosar.

N-am amintiri!

Am multe păreri de rău
Venite în cascadă
peste timpul gol
în care mă zbat 
plutind
închisă
ca-ntr-o dronă defectă,
purtată de vânt fără vreo șansă de-a mă redresa.

N-am amintiri!

Am mult albastru pe retină
Și roșu,
în cuvântul sângerând, 
Ucis,
când s-a născut 
și n-a putut să plece-n lume,
S-ajungă pân' la tine,
De răul ce ar fi făcut.

N-am amintiri!...
Nu am trecut!...

Am viitorul nenăscut. 
Am multe începuturi...
Neîncepute.
Am nostalgii pe care le voi trăi cândva
Când lumea se va așeza din nou
Trecând prin,
mult prea folosită-n prorociri,
Apocalipsă.

N-am amintiri!

Chiar aș putea să jur!
Te am pe tine!
Prăbușit în ce-a rămas din noi,
Zbatându-te,
ca un Manole, 
să te reconstruiești
din bucățele de suflet
împrăștiate
ca după un dezastru aviatic,
luptându-te
să te ferești
zadarnic
de plumbul topit
ce curge ca un râu vulcanic
… din Nimic!

N-am amintiri!

Am mugetele mării infuriate,
Albastrul sublim al unui cer urcând
Din ce în ce mai sus
fără să poată fi oprit,
Pustiul chinuindu-se 
Să-ncapă-ntr-o clepsidră 
ce a-nceput deja 
numărătoarea inversă.

N-am amintiri!

Dar am sublimul,
absolutul,
infinitul…
Și un tic-tac bezmetic
ce mă obligă să-nțeleg,
odată pentru totdeauna!,
că EL,
școlit și bine instruit,
le urlă
în timpane tuturor refrenul scrâșnind pentru că știe!

Știe de ce...
fugit irreparabile tempus!


Note despre mine însămi:

Marieta Cristian (n. 29 decembrie, Alexandria): Da… am început să scriu în urmă cu doi ani, am publicat două volume –Mitologie întoarsă și Rătăcit într-secundă (editura Astralis, prefețe de criticul literar Ana Dobre). Am trimis sporadic texte la câteva reviste literare (Mara, Confluențe literare, Caligraf, Metafora, Boema). Cartea mea de vizită, biletul de intrare în lumea literară sper să fie SCRISUL meu

Și totuși... De ce scriu?...

O mare provocare pentru mine este CUVÂNTUL - primul pas spre POEZIE!
Indiferent ce vrem să spunem, ne lovim de imposibilitatea,
durerea” cuvintelor (Noica) de a spune ceva fără rest. Acel rest cred că este drama existenței noastre dar și frumusețea, taina, nebunia, speranța... Am idei, recunosc, dar nu am întotdeauna cuvinte să le dau forma. Am uneori cuvinte dar nu am de regulă „încărcătura” emoțională ca să treacă vama" în lumea poeziei. Am emoții, am stări, senzații, tot ce ține de partea asta, am focul poetic (virtual!). Am acel „deja vu”... dar nu am „scânteia” reală. Câteva verbe se conjugă în mine haotic fără să dobândească forma concretă. Da, mă interesează scrisul, trebuie să recunosc, cu toate fețele" lui. Scrisul meu, așa puțin cât a fost, și de circumstanță, a venit neprelucrat de gând, dictat de suflet, ca trăire pură, eu nefiind decât canalul de transmitere, ca la TV - știri peste știri, sentimente, senzații - chiar tari! - secundă de secundă. Și, EL, scrisul meu, s-a poticnit într-o foaie (alt suflet) și acolo a dobândit valoare (poate și artistică). Pe aceste câteva foi am exersat eu până acum. Mă joc cu cuvintele!... dar și ele cu mine... mă joacă! Am o poveste specială cu cuvintele - de iubire, de ură, de plăcere, de frumos, de extaz, de agonie, de TOT!

Acum mă refer la cuvântul din viața mea, nu din poezie... o altă poveste. Poveste în poveste și tot așa mai departe. Infinitul îmi face discret un semn – Sunt aici!...

Citește mai multe poezii aici: Marieta Cristian - Pantha rhei

Copyright © 2020 Marieta Cristian
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.