DANIEL BRATU

Aștept…

Aștept de-acum să-mi crească iarba-n oase,
să mă astup cu sacul de pământ
în mângâieri de flori tuberculoase
și ghiocei la tâmplele de vânt.

Să-mi urle mieii-n sângele de mire
cu lâna lor de aur și de ploi,
aștept ieșirea melcilor din fire
și-a arcelor din limba-mi de noroi,

o nouă zare-a zânelor să-mi cadă
pe ochii mei mijiți în bastonaș,
să-mi spele cristalinul de zăpadă
în luciul vioriu de toporaș.

Să-mi zboare ca suflate-n păpădie
gândirile de giulgiu înghețat
și verdele de înger să-mi învie
surâsul blând de leș neatârnat,

Să-mi sufle cald o pată dinspre soare
poemele cu versul ne-nceput
și-n șirurile albe de cocoare
să mă revăd zburând spre absolut.

Să sar în câmp ca greierii pe coasă,
la nesfârșitul drum de lângă drum,
din cântec buburuzele să-mi iasă
pe umeri ca și vulturii de fum.

Că-i doar un fum în urmă și în față,
mi-aud și ursitoarele-așteptând,
aștept de-o viață încă-o altă viață.
Aștept, aștept, aștept… Dar până când?

Ce mă fac?! (sonet confuz)

Pe foaia albă, norii dau târcoale
când ceața deasă parcă se adună
în noaptea minții mele, dimpreună
cu tot parfumul celor mai fatale

zeițe pământene, de-or să pună
la punct orarul clipelor astrale,
ce-au fost și munte când eram la poale
și sub nivelul mării, în furtună.

Mi-e inima o creangă prea bătrână
să mai suporte cât aș vrea să scriu,
iar ce gândesc ajunge greu la mână

și nu mă-ntreb, cât încă mai sunt viu,
din toate câte am ce-o să-mi rămână,
dar ce mă fac cu toate câte știu?!

Irina Loghin era nimic

n-am cunoscut pe nimeni
să cânte mai frumos decât mătuşa mea de departe
la sfârşit de masă bogată
cu salamul de soia în valuri şi creveţi vietnamezi
de se umpleau paharele până la înălţimea Turnului Colței

printre bărbaţii cântători de romanţe
se făcea aşa
ca un
vid suflat dinspre cosmos
când se aşeza pe scaun minunea
mureau toţi pe spate scaunul spunea mulţumesc
şi înviau şi mai mulţi
cu sentimentele înălţate
televizorul se închidea de la sine
Mihaela la şapte Ceauşescu pe câmp
floarea din grădină ţara mea toată

Irina Loghin era un punct negru o rolă pe covor un casetofon spart
atunci când începea
cea mai frumoasă mătuşă de departe din lume să cânte
îi tremurau sânii cât visul de bebe
în dreptul ochilor mei
şi tata plângea îmbrăţişat de toţi unchii
câteodată şi popa era cuprins
de farmecul vieţii lumeşti
călugărul fugea din vechiul lui schit urmărind
ochi albaştri

ca o corabie se legăna masa pe valuri
spre spiritismul înaintat al glasului de sirenă
cu buzele arc peste vremi umezind dinţii alb-infinit
şi toată mierea din corzi

plecau toţi legănaţi de un vis
rămânea până la cântatul cocoşilor vraja
din veacul trecut
unul în care lumea habar n-avea cum şi de ce
i se pregăteşte
din o mie de zări şi tunele
cu oameni și mese de plastic și ...UE şi insule goale

vă spun eu
Irina Loghin era nimic

Puțu` sec

Se întind
leii deșertului pe cabina de GAZ.
Ialomița curge pe sub pământ,
dincolo de podul îndepărtat,
unde se adună pădurile.

Duduie câmpul, se termină…
”Unde mergem?” întreabă şoferul
Femeia se usucă între geamuri şi tace,
oftând.

Satul se strânge în urmă. ”Înainte” zice bătrânul
”era drum și atât,
acum sunt palate goale din margine
în margine,
se moare devreme
şi nu mai e loc.”

Mânzul din spate râde fix, are zăbală de muşte
verzi ca porumbul.
De la copiii ploii la ciulini muribunzi
crapă-n silozuri belşugul
vopselei de frunze.

Când plânge femeia,
Bărăganul se pierde în zare,
iar caii albi mai nechează o dată,
sub grajd…

gară pentru muşuroi

nu mai zboară nici un înger s-a oprit de la macaz
orice zbatere prin ungher orice fulg de pernă treaz
orice suflet în atele prins de şină cu şurub
când să pice caramele trenul trece iar pe sub

că pământul se ridică face gări de muşuroi
la ferestre-i baza mică radical din doi pe doi
prin podele urcă seva ruperii de rădăcini
pe pereţi e kamadeva asaltat de babuini

sunt lipit de nefertiti pe o tablă în aval
călător printr-un graffiti de iluzii hormonal
sau lăsat degeaba-n fire ce-au urcat peste peron
să-mi împart o nemurire cu acarii de bonton

râd în zare că porneşte la semnalul unu-trei
vara asta și-s un cleşte agăţat de roata ei

casa cu mănuşi

Am intrat în casa aceea frumoasă,
cu faţadă sudistă-n lumină ca-n ochii lui Kinte,
eram pe insula rinocerilor mici de grădină cuminte,
de mână cu Marcel Proust în forma sa tristă
- lebădă carnivoră ca și floarea
din pieptul gol al amfitrionului,
cavaler negru cel mai fără de prihană care există.

„Bine muriși, mă!”
mi-a strigat din spatele său locotenentul Cel Kel într-o parte,
îmbrăcat ca la carte,
în cal de ocară sau de bătaie în uşă
cu rânjetul tras peste gură, mănuşă:
„N-ai alt loc de întins cuvintele tale jilave
la uscat n-ai găsit altă limită zen a suficienţelor crase
la mine pe strasse
umblu doar eu în Arca lui Noe
şi cu Dumnezeu
dacă și când îi dau voie”

„La voi e”
- am încercat cuviincios o scăpare -
„procesul unde sunt așteptat
să particip în calitate de acuzator, martor, avocat, inculpat,
grefier, scriitor de vagoane cu creta mea ruptă,
lasă-mă să intru, locotenente Kerber angelic, pus
întruna pe luptă,
am primit convocare, uite citația”

”ești condamnat!” mi-a strigat
”să știe toată lumea și nația, ești condamnat
dincolo de toată grația
doamnei judecătoare-contabile -
se re-
fac unele calcule –
pentru că ți-ai pierdut vremea
cu nesfârșite vedenii
și ai scris toți anii aceștia numai tâmpenii
în loc să munceşti pe brânci, să dai cu securea-n zid,
cu toporul,
să construieşti viitorul”
(erau/sunt anii în care am iubit/iubesc teribil cu sălbăticie
verdele crud şi coapsele ei
apa vie
a ochilor cu pre-
vederi fugitive, am premoniţii -
eram/sunt autobuzul cu diva mea pe el ca pe o copertă
de carte în poziţii care mai de care mai
educative).

Da, sunt condamnat şi fericit.

A fost bine,
uitați-mă, e ultima oară când privesc lumea de dincolo
prin gratiile cuvintelor lungi,
spre iarba verde și copacii în uniforme
cu dungi.
Ultima pierdere de sine în sine,
ultimul drum rătăcit.

La radio se anunță din cinci în cinci minute că
locotenentul fără de păr
a părăsit unitatea

cică s-ar fi dus la porțile-albastre ale insulei în paștele mă-sii

Week-end cu Iuda (sonet de comis-voiajor)

E vinerea cea neagră şi atât
aş vrea să spun, să-nchei aici, pe loc,
extazul melancolic şi urât
de-a mă deda lamentului ad-hoc.

N-am chef de week-end, nu-mi doresc decât
să nu aud hlizeli de dobitoc,
nici vreo manea cu broderii din gât
şi nici promoții: „sfârr”, nici prețuri: „poc”.

Pe-un loc ferit și cald aș da oricât,
sub creangă de măslin, ca un prooroc
să-adorm, ieşind din omul doborât
de griji, ce sunt, de plan şi de soroc.

În Ghetsimani, noaptea-i la-nceput
şi-aud din ceruri: „Azi ce-ai mai vândut?”

  Daniel Bratu – Note despre mine însumi:

  Inginer mecanic, la borna 53, Iași. În alte vremi, toți cei care treceau de 45 de ani intrau în tagma celor aidoma, pentru mine. Îi deosebeam mai greu decât pe chinezi. Acum și pe mine parcă mă văd la fel, neidentificabil și pot vorbi, subiectiv, ca despre oricare, altul:

  Daniel Bratu. A trecut și el de jumătate de secol. Destul de în pripă, merge mai repede ca trenul. Normal, în zilele noastre nu e nicio scofală. La el, însă, pare ceva special, o vocație – cum apare, cum dispare!

  Ultima dată a fost văzut culegând via. Bob cu bob, jumătate la el în gură, jumătate pe jos. Cânta fără motiv, să sperie culegătorii. Şi culegătoarele, geaba le privea el languros, printre frunze. Dacă aducea găleata la zdrobitor, punea pe lângă.

  Când îl apucă, recită poezii pe/din afară, lângă o cuşcă de câine, care face crize de nervi şi latră de se sperie cartierul. Critic adevărat și credincios, câinele - se mai liniștește doar ascultând din textele altora, mai pe înțeles.

  Pe cale de consecință, despre partea literară nu sunt multe de spus. Bâiguia odată în șoaptă niște texte la un cenaclu. Greu de auzit și, în consecință, nimic memorabil, după o vârstă. I s-a spus să se încordeze un pic şi să se încoiască. Nu prea a priceput. A citit mai tare, dar tot pe lângă şi încurcat. Cu scrisul, la fel. A luat Marele Premiu al festivalului Adrian Păunescu anul trecut, când nu erau cei de la masa juriului atenţi. S-a făcut de râs pe la Gura Humorului, unde a câştigat accidental un premiu, aşa, în ciudă. Nu ştiu în ciuda cui, că n-a fost… să fie. Bine, se mai lăuda el cu niște accidente de genul premii și mențiuni. De nemenționat, fiind aproape la singular, sub 50.

  Apropo, stă bine cu poveștile și zice că a fost revoluționar. Sau că l-a prins Revoluția și-l ține încă legat, în libertate…

Poezie publicată în:

Symposion (supliment literar)

Conexiuni (revistă literară)
Virtualia (antologie de cenaclu)

Ia și scrie (antologie de cenaclu)
Ultima generatie. Primul val (antologie poezie.ro, editura Muzeul Literaturii, 2005)
Scârţ (revistă umoristică)

Distincţii literare:

Marele premiu (la concursul de poezie din cadrul Festivalului "Adrian Păunescu", iulie 2018)

Marele premiu  “Mircea Motrici”  şi premiul revistei Citadela (Satu Mare, secţiunea reportaj literar, mai 2009)
Premiul revistei Porto Franco (Galaţi, secţiunea poezie, mai 2009)
Premiul I (la Festivalul "Umor la Gura Humorului", secţiunea poezie umoristică, iunie 2017)
Premiul al II-lea (la Festivalul "Zâmbete în Prier", secţiunea parodie, aprilie 2015)
Menţiune (la concursul „Agatha Grigorescu Bacovia”, secţiunea poezie, Mizil, 2014)
Menţiune (la Festivalul "Donici, cuib de înţelepciune", secţiunea epigramă, Chişinău, decembrie 2016)

Apariţie editorială:

Leredem (volum de poezii în format electronic, editura LiterNet, 2006)

Citește mai multe poezii aici: 

Daniel Bratu - Cât de frumoasă...

Copyright © 2019 Daniel Bratu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.