Câmpia
din inima mea
cum mureau gutuile la fereastra mea
din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o
fiară
şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă
uitam /într-o lume nebună
căci timpul te roteşte cu rost şi slavă,
câmpia mea
venită din ţara luminii, din ţara lui
soare răsare
şi te împrumuţi la nesfârşit stării de
floare
iar dorul tău nu doare doar te moare
/câmpie din inima mea
împleteam broboanele de lumină în
fulgerări divine
pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi
în apus de soare
aruncam cu îngeri după cuci să plouă în
livadă
ţigancă rudă /ieşi de ne rugă /roua ne
udă /câmpia din noi
cum alergam pe uliţe cu praful fierbinte
trecut peste glezne
în urma noastră nori groşi de ţărână de
ziceai
că trec avioane sălbatice prin sat,
pe uliţă, cum se scurgeau din tâmplă
până în suflet /până la glezne
cum spuneam, împleteam broboanele de
lumină până când
se făcea un întuneric ud sub geana de
lună
peste câmpia din noi, peste satul din umbră
peste păsările cerului peste amintirile
cu miros de brumă
şi lacrima îţi curge tot mai grea
zi cu zi noapte cu noapte /până când se
stinge
mie câmpia îmi vorbea
cu grâul ei cu păsările ei /cu
batalioanele de maci
şi câmpul bântuit de umbre
şi vorbele ei sirene flămânde
după ce se hrăneau cu lumina-mi din ochi
mi se lipeau de suflet ca un timbru
de eram bolnav îşi schimbau cumva
culoarea, putrezeau
atunci câmpia mirosea a cruce /văd
îngeri învăluiţi în mov şi molii cu zăbale
din tălpi îmi creşteau rădăcini de maci
peste smoală
pe umeri deodată răsărea luna ca o rană
de aur /înmugurea
lampa a fitil
mama aprindea candela să-mi descânte
frica
fugi frică din carne şi fugi din vămi
îmi zicea de deochi de spaimă şi ură
îmi stingea cărbuni în apă sfinţită,
apoi aprindea tămâie
şi abia atunci venea îngerul meu cu o singură
aripă în vrie
nici nu începuse dimineaţa
când deodată clopotul spart de aer
a lovit vântul în dungă b-a-n-g,
b-a-n-g!
mama scotea din ştergar pâinea şi o
închina
apoi îmi rupea din ea o fărâmă
îngerii
mai dormeau încă pe umărul de humă
în lăstărişul subţire de sub prunii
stingheri
undeva la marginea câmpului de cânepă
udă
uf, cum ţâşneau păsări măiestre din
lanuri
pe sub gene până în ochiul înrudit cu
plânsul
- îţi răzuiai ochii de lumină într-un
alt timp într-o altă lume
aici în câmpie în vremurile vechi ne
năşteam din lumină
câinii nopţii se înfigeau în noi a
neputinţă
balaurii bătrâni cu paloşe lungi din
argint
tu trăgeai cocoaşele puştii şi ţipai
glonţul în plin
în oasele lunii, te aud parcă a moarte
venind
întunecai şi lumea şi cerul şi focul
sfânt
grâul se făcea întuneric în hambare
morile măcinau deodată prunci
ies mamele la marginea cerului să îşi
boteze fiii
hei, voinice voinicele te scoală şi
seceră grâul
cu lancea de fier cu braţul stâncă!
- noi bărbaţii câmpiei ne naştem în cer,
cu luna în piept şi dorul în suflet
Nu ştiu
de ce
de un timp
toate lucrurile din jurul meu
au început să mă părăsească
îţi dai seama cum este
să te trezeşti deodată
singur cu tine între două oglinzi
glisând dintr-o oglindă în cealaltă
într-o dezordine perfect browniană,
fără acele lucruri
cu care te-ai înfrăţit de-o viaţă
pe care le-ai îndrăgit
cu care ai făcut planuri
cum să vă petreceţi weekendul
şi
şi nimic
doar liniştea care îţi doare auzul
sau îţi înnoptează privirea devreme
dis de dimineaţă
e ca şi cum
ai deschide o conservă
de fasole boabe cu carne de porc
şi ai realiza
că înăuntrul cutiei ai avut culcuşul
înainte de a te naşte
la dracul zici deşi
ai locuit în locuri şi mai rele
acum nici nu ştiu ce îmi va
lipsi mai mult,
poate pantofii maro
atât de comozi şi sport,
poate îmi vor lipsi cărţile sau laptopul
SH,
poate micuţul Ka
un Ford albastru închis
ciupit de rugină pe dedesubt
pe sub fusta-i dantelată
sau poate tu îmi vei lipsi cel mai mult
iubita mea târzie venită la apus
cu zarea zvârlită
ştrengar peste umăr,
peste sânii rotunzi
cum te vei descurca fără tăcerile mele?
poate îţi vei aminti cum îţi treceam
palma pe frunte
mângâindu-ţi pe rând
o durere, un nod, un gând
o buclă blondă rebelă?
îmi va fi dor şi de câmpia din mine
şi de amintiri
şi de cânticele urlate cumplit la beţii,
de poeziile scrise în somnul din nesomn,
de chitara cu griful plesnit
mai mult scârţâind
sau de mine
de mine o să-mi fie dor de mor
şi dacă toate m-au părăsit
pentru celălalt eu
cel care păşeşte mereu
în urma mea cocoţat pe umbră
care-mi cântă gutural
la ureche
Hey Hey, My My
hitul lui Neil Young
(ştiu îmi place şi mie
doar ce l-am pus
ca sonerie la vechiul telefon)
am să plâng de ciudă până când
până când am să păşesc eu în urma
celuilalt eu aşteptând un moment
prielnic
să-i călăresc umbra,
să-mi fur lucrurile mele înapoi
şi pe tine iubito deşi
ştiu că vei fi mai obosită
mai uzată puțin
până atunci am să scot
din lada de zestre a mamei
sticla cu vodcă rusească
ascunsă acolo de tata când m-a văzut
sărutând pentru prima oară
o fată pe drum
şi am să beau până când
mă voi uita pe mine definitiv
și o să mă doare capul
o săptămână întreagă
sau la nesfârșit
ciutura plină ochi cu lumină
limpede ca o lacrimă
și rece
cum o urcam sus până la cer
îți amintești cum se însenina lumea
uitată în mine?
Umbra zeului poet e mută
noi poeții călătorim în lume
sub formă de îngeri
cârduri cârduri bolnavi de cuvinte
de atâta iubire ne dor picioarele
și ne cresc aripi
de cele mai multe ori
ne înecăm în vinul ieftin și acru
unii suntem veseli
cei mai mulți dintre noi suntem triști
suntem aceia care umplem noaptea
cu flori de gheață ferestrele voastre
suntem aceia care
smulgem cuvintele poeme din noi
ca pe niște răni
ca pe niște bucăți de carne
bucăți de suflet
și
plângem lacrimi de fier
cu gust de moarte
ne subțiem cu fiecare cuvânt scris
cele mai frumoase poeme le plătim
cu ani din viața noastră
îi plătim senini
ca și cum am fi dăruiți zeilor coasă
astfel de jertfe înalță
ne fac speciali sublimi
cui îi pasă?
cei mai mulți
ne întoarcem în noi sub formă de oase
ca niște păsări călătoare primăvara
la vechile cuiburi
spune și tu,
ce poate fi mai frumos?
Adagio
întotdeauna mi-au plăcut umerii tăi
triști
brațele atârnând a lene obosite de nuntă
ori buzele crăpate de dorință
pielea nădușită cum mirosea a frumos a
femeie
încăpeai toată în sufletul meu
aşa cum
dormeai într-un colț
cu capul rezemat de dorinţă
ești dragostea mea de sfârșit, știai?
vei înflori divin sub mângâierile mele
sânul tău stâng copilul meu
ţi-l voi înlănţui cu săruturi și zare
şi în cartea cu poeme am să-l aşez
la presat ca pe o floare
am să te ascund în căușul palmei mele
ca într-un fruct
și am să te acopăr cu uimire şi-un sărut
să nu te pierd și nimeni să te fure
să nu înflorești să nu te înalți
în alte braţe reci străine
am să te prefac în vin apoi în pâine
sălbatic am să mușc din tine
și vinul am să-l sorb pe tot
cu multă gingăşie în neştire
eu zic să zbori cât încă mai ai aripi
să nu sfârșești în brațele mele în
lanțuri
Roata
din suflet
în sufletul meu este o roată
încă dinainte de a mă naște
a avut-o și bunicul
se pare că
stră-străbunicul a purtat-o
pentru prima dată
era un fel de roată de rezervă
ori de câte ori se rupea roata la căruță
se dădea în spate pe furiș
și scotea de sub piele
roata cea bună
îi era rușine să nu-l vadă careva
și să râdă
să zică uite ce i-a crescut lui ăsta în
suflet
o roată,
de parcă nu putea să-i crească
o damigeană cu țuică
sau o nevastă frumoasă
stră-străbunica
nu era o femeie arătoasă
dar era bună la suflet și harnică
ca un făcut toate nevestele bărbaților
din neamul meu au fost urâte
dar femei blânde și la locul lor
iar copiii lor semănau cu bărbații
copii frumoși
.
de curând am fost la doctor
mă durea singurătatea să mor
i-am spus că am
din strămoși o roată
în suflet
că tot crește
și nu știu ce să mă fac
bineînţeles că nu m-a crezut
m-a internat cu forța
m-a legat cu feșe de pat
mi-a făcut tot felul de raze
injecții filme și tomograf
și mi-a zis că am cancer
o tumoare uriașă
undeva în zona de sub coaste
i-am spus că e roata
și că bunii mei o scoteau la horă
o plimbau prin curte
și ea roata era mereu tânără
plină de viață
și că eu am uitat cuvintele cheie
și n-am mai putut să-i arăt lumea
să-i mângâi spițele obada
cine știe poate o fi murit de atâta
singurătate
așa că scoate-o doctore
și hai să o îngropăm cât mai repede
sub un cireș turmentat
că e lună plină și e păcat
Petre Ioan Crețu (n. 12 septembrie 1954, loc. Constantin Brâncoveanu, jud. Călărași): De
profesie inginer. Între anii 1976 și 1983 a publicat poezii în revistele Contemporanul,
România literara, SLAST, etc. După o lungă pauză editorială (1983 – 2009), Petre
Ioan Crețu a revenit în spațiul publicistic printr-o colaborare de aproape 3
ani cu revista Helis din
Slobozia și a publicat poezii în revista Viața românească. Cele mai
importante cronici literare dedicate creațiilor poetului Petre Ioan Crețu sunt
cele consemnate în revistele Bucureștiul literar (două cronici semnate
de poetul și criticul literar Ion Roșioru), România literară (comentarii
ale scriitorului Horia Gârbea), Luceafărul de dimineață, Vatra veche
(o cronică literară amplă semnată de poeta Veronica Lerner Pavel), Neuma
(recenzie semnată de Monica Grosu).
Prezențe în
antologii:
Romanian/Australian
Anthology of poetry and prose
(2018)
Apariții
editoriale:
Poemele săptămânii
uitate (debut editorial, editura VIF, 2014)
Câmpia în
genunchi (editura Rafet, 2016)
Ucigașii de vise (editura Etnous, 2018)
Recviem pentru o
roată bolnavă mintal (volum
de poezie în curs de apariție)
Copyright © 2019 Petre Ioan Crețu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.