Mi-a rămas timpul mic,
Nici umerii nu-mi mai îmbracă...
Aș putea să-l port cu mănuși,
Dar mă dor falangele frânte.
Nici măcar să-l ard
Sau să-l beau
Nu mai pot...
Și ora mă strânge în brațe,
Îmi rupe cele mai puternice
Două coaste.
Mi-a rămas minutul scurt,
Adânc înfipt în plămânul stâng,
Secundele se sparg pe buzele-mi
uscate...
Mi-a rămas timpul mic
Și imposibilul meu dus spre eternitate.
Paradox
Rămășițele unor nopți
Au facut cuib de amintiri
În rugăciunile mele.
Îmi este foame de durere,
Trecutul înglobează sălbăticia ororilor,
Culorile unor răni coapte se scurg
Peste trupul neînsuflețit al
Trădărilor...
Tovarăși de carne,
Zburăm cu aripi de slove,
Tu prin paturi putrede
Căutând versuri umede.
Eu...
Nu te-am iertat niciodată.
...
Nu sunt poetă
Căci mi-am ucis muza
Cu propriile-mi mâini
Și am agățat-o în lanțurile uitărilor.
Tot ce am scris, mai apoi,
A fost... fragment plagiat
Din miile de forme
În care ura mă poseda.
Reîncarnare
Te strigam...
De frică mi-am astupat urechile,
Mă temeam de ecoul care
Învățase să îmi răspundă în lungi
suspine.
Mi-am acoperit urletele cu molii
Și am lăsat viermii gândurilor
Să îmi roadă toate golurile din mine,
Nimicul nu mai avea
Un nume de care să se lovească.
M-am evaporat în cioburi și locuri...
După un timp
M-am născut din moartea ta,
Durerile tale mi-au fost mamă
Până la capătul fiecărei artere.
Mă îndopam din rănile-ți deschise
Cu setea unui deșert.
Te topeai în respirații pierdute
Și te adoram...
Acum ne zâmbim și ne prefacem că totul
este bine.
Rădăcini
Mi-am cumpărat blestemul
De la un târg de cai,
Ei îi spuneau talent...
Eu nu aveam pe ce să îmi cheltui
Singurătatea și sufletul.
După un timp
A început să îmi intre sub piele,
Căuta fărâme din pierderile mele...
Ei îmi spuneau poetă,
Eu nu mai aveam nimic de pierdut,
Așa că am lăsat acest viciu
Să mă posede... nimic absurd.
Aș fi ales un armăsar pur sânge,
Dar nu știam să călăresc
Precum o adevărată curvă...
Ei îmi spuneau că nu pot mai mult,
Eu... începeam să nu mai știu nimic
Și am ajuns să regret
Sau să nu regret...
Nu poți să mori doar dintr-o aventură
poetică!
Caverne
Domnul meu doar pielea ne desparte,
Într-o apropiere parșivă și un gest
infam.
Mi-e lumea un petec de carne
Presărat cu sare de mare.
Cuvintele se împiedică
De valurile sparte în calea... nimănui,
Numele meu stă scris pe
Suflet ruginit...
Azi pot să întreb timpul:
De ce mi-a bătut un rău necesar
Pe plămânul stâng,
Atât de aproape de inimă?
Liniștea îmi poate răspunde...
În schimb, mă pătrunde
Un gând:
Sunt femeie și îmi pot purta tocurile
Cu mândrie,
Oricând.
Frustrări
Mi-a înghețat iadul
Pentru o clipă
Într-un ieri
Și oarbă,
Lipsită de durere fiind,
Nu știam ce se întâmplă
Cu adevărul minciunilor.
Totuși,
Cum rămâne cu:
„Hai să ne vindecăm împreună”?
Dar...
Până când vei găsi
Toate drumurile către mine,
Va mai dura un iad și încă o lume.
Poeți
sau?
Uneori, noi poeții
Însetați de sadism,
Căutăm victime.
Prindem în mreje suflete,
Pe care le numim muze
Și le dăm culorile unor răni deschise.
Ne ospătăr cu lacrimile lor
Și îi lăsăm înfometați de dorințe...
Suntem barbari,
Mândri și egoiști,
Dar suntem...
Și pretindem ce nu ne aparține,
Asmuțind haite de lupi tineri
Spre nevinovăție.
Alteori suntem curve...
Note despre mine
însămi:
Florentina Luca (n. 23 aprilie 1989, pseudonim literar Maria Luca Florinow): Mi-aș fi dorit să nu exist niciodată fizic și tot ce se
putea spune despre mine să fie doar poezie.
Scriu, nu pentru că mi-am dorit, scriu pentru că acest
viciu m-a ales pe mine și continuă să mă consume în doze mari.
Scriu pentru a putea să exist.
Scriu pentru că vreau ca toate neînțelesurile să poată
deveni înțelese.
Niciodată nu m-am gândit că tot ce scriu pot să
împărtășesc celor din jurul meu, dar acum cred că a sosit momentul să muncesc
mai mult și să depășesc noi orizonturi.
Scriu pentru că știu că am ceva de spus.
Copyright © 2019 Florentina Luca
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.