mă strecor tiptil
ca un poem haiku
până în fundul sufletului meu
prin toată efuziunea instinctelor adormite
cobor tot atâtea trepte
câte întrebări îmi pun zi după zi
încercând să aflu
unde găsesc jumătate din miezul tuturor lucrurilor
să o așez lângă jumătatea din mine
sunt câteva biserici pe care
le vizitez în dorința de a crede și a nu cerceta
dar întotdeauna plec din ele
cu un preaplin al sentimentelor de vinovăție
uitându-mă în ochii copilului care cerșește la ieșire
umblu prin atâtea locuri de unde vreau să cumpăr liniștea
și cu sacoșele pline
mă opresc lângă ușile glisante
unde un zâmbet știrb imploră o țigară
pare că e crăciunul
bătrânul a primit mandarine și cozonac cu stafide
educație și informații
mi-am zis
sigur e un progres
dar tânărul delincvent mă întreabă unde greșim
și râde inocent
iisus este calea
iubiți-vă mult spune o bătrânică uitată între patru
pereți
construiți cu sacrificiu și dragoste
pentru copiii ei depresivo- capitaliști
poate am nevoie de o vacanță îmi spun
nu văd eu bine
esența
oricâte tratate de inițiere
mi-au căzut în mână
la un moment dat
cea mai bună concluzie
a fost că miezul tuturor lucrurilor
este în suferință
și în capacitatea de a simți
până la capat
ultima lovitură de pumnal
ca apoi să te trezești zâmbind
a doua zi
și să inventezi povești frumoase
despre privilegiul de a fi
picătura din ocean
care așteaptă cu bucurie
Călătorie în primordial
Am găsit odată o barcă ancorată la mal și eram singură
În jurul meu musteau dorințele vii ale unor larve
Cu fiecare minut care trecea nu le mai deosebeam de ale
mele
Nisipul tăcea,
Iar lemnul bărcii începuse să putrezească de plictiseală
Hai să mă pierd, mi-am zis
Cu barca asta.
M-am îmbarcat și am plecat,
Supusă unei oarecare condiții
Eu însămi o condiție ca barca să plutească doar ca să se
scufunde
Călătorul condiționat, purtat de vânt și fără legendă.
Și-atunci am gândit că am nevoie de legi pentru un drum
parcurs înapoi
Un set gata făcut,
Din care să pierd câte o bucată
Respectând cronologia inversă a apariției lor
Să pedepsesc în lanțuri toți scribii care le-au
multiplicat cu avânt
Să celebrez mici victorii fumând pipa păcii cu bătrâni
care n-au avut șansa să moară ca Che Guevara.
Știu Decalogul, mi s-a transmis civilizat și metodic
Dar ce păcat că ascult doar ordine răstite,
În pruncia tribală am fost mereu învățată să răspund
La sunete de tobă, talangă, clopot, piatră.
Între blănuri de animal,
Încă plină de rămășițele facerii
Am țipat si tribul meu m-a ascultat.
După primul răcnet știam că o să-mi facă plăcere să
ascult la urletul din altul.
A fost prima mea apariție,
Pe vremea când mama și tatăl suntem de fapt tot noi,
Iar strămoșii niște copii care ne-au scos în joacă ochii
cu bățul pe maidanul junglei
Ne loveam și carnea creștea la loc mai fragedă și mai
frumoasă,
Ne jupuiam pielea până la sânge,
Fără să ne pese că ne expunem vulnerabil.
Focul neinventat nu se stingea niciodată și nu te rănea
Țopăiam printre flăcări și ele ne învățau gemetele și cuvintele
lumii
Limbile noastre au rămas roșii de când văpaia le-a
alintat in armonia sunetului
În nopțile curate, care durau ani nemăsurabili,
Bărbații tratau totul în spirit de glumă
Iar femeile se luptau să scape de povara intuiției,
Care plana asupra vieții lor
Ca o transă premenstruala fără ieșire.
Am devenit în scurt timp una dintre acele femei
Ea este cea care îmi produce visele
Și căreia i-am închinat cândva un ritual.
Desigur, nu in viața asta,
Acum nu am datele necesare și nici inspirația de a le
căuta unde trebuie,
Troglodita nu s-a îndurat să mi le insufle.
Era ritualul ei preferat și o suspectez
Că mi-a creat scenariile vieților doar ca să se salveze
Să creeze o conjunctură disperantă
Și să îmi explice apoi cu un rânjet triumfător
De ce era ea mai bună decât mine.
Am lăsat barca la mal
Întotdeauna o călătorie ca asta
Mă face să alerg desculță pe plajă câteva ore
Vreau să depășesc viteza cu care soarele se naște și
apune
Tălpile mele sunt foarte rezistente
Ca și voința supraviețuitorilor.
Nostalgia simplității
Îmi dau seama
că nu pot să țin ritmul
cu oamenii care bat pasul pe loc.
În goana după fericirea perpetuă
sunt trasă de picior
în cascada timpului,
în plină eră a grabei.
Îl invidiez pe bătrânul din junglă,
el are timp să învețe orice,
are timp sa doarmă un somn fertil,
să curețe pe îndelete coaja unui fruct,
să observe semnele trecerii in albia râului.
Are timp să nu își propună nimic.
M-am îndepărtat de verdele crud.
Simplu,
în câteva nopți
în care visele se iveau tot mai pale,
în câteva dimineți cu alegeri
între nuanțe de confort aparent,
pe care nimeni nu are timp să le distingă niciodată prea
bine.
Prietenul mult așteptat
Săptămâna asta
sunt căutătoare,
am furat cifrul unor arhive din cer,
sub praful de stele
descopăr cu grijă drumul umblat.
Ziua asta e vară și, priviri mușcătoare aruncate de sus,
usucă elanul unor unghiuri ce pornesc brusc,
din inimă.
Ora asta se potrivește la minute
cu pașii schizofrenicului
dintr-un tablou prehibernal.
Într-o secundă,
sigur îmi va ploua pe la ferestrele pictate, înlăuntru.
Într-o secundă,
nu vreau să mai înțeleg noțiunea de dinamism.
Și în alte zile în care nu îmi voi mai auzi pașii,
eu tot o să continui să trasez linii.
Până în inima unei gutui voi scrijeli linii frânte,
mai aproape de aroma nerăspândită.
Printre mașini și meri înfloriți,
îmi întâmpin prietenul întors de departe.
Mi-a spus că și-a lăsat în Palestina strictul necesar
și o camera goală, de chiriaș.
Lui îi lipsea puterea unei îmbrățișări,
mie câteva suite de Bach.
Ne-am regăsit cu emoție,
pentru totdeauna.
Note despre mine însămi:
Ancuța Morar (Adriana-Ancuta Petcu, n. 14 noiembrie 1988, psiholog, logoped în
București): Prima mea iubire a fost literatura. Dragostea de oameni și
literatură reprezintă baza alegerilor mele profesionale, dar și personale,
pasionându-mă de când mă știu dinamica relațiilor, a comunicării, impactul
cuvintelor și modul în care ele, transformate în mesaje, capătă valențe
eliberatoare, salvatoare în contextul existențelor noastre. Iubesc viața și
poezia din oamenii pe care îi întâlnesc și încerc să îi ajut (luptându-mă cu
anumite limite ale mele sau ale lor, desigur) să își găsească potențialul
extraordinar pe care îl au și de care, de ce mai multe ori, nu sunt
conștienți.
Public pe poezie.ro din 2017 și sunt membră în cenaclurile Qpoem și
Cercul literar de la Cluj. Lucrez la primul volum de versuri pe care sper
să îl public până la sfârșitul acestui an.
Copyright © 2019 Ancuța Morar (Adriana-Ancuța Petcu)
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.