Mă numesc Brahms.Am o căruţă plină de ani, cânt la pian
şi-mi număr singurătatea pe degete.
Cum de când? Aproape de o veşnicie şi ceva.
Uneori, în nopţile lungi şi plictisitoare de iarnă,
cât timp mă îndrept eu să mai torn nişte vreascuri în sobă
şi nişte vin în pahar,
las pianul să cânte singur.
Şi pianul chiar cântă,
chiar cântă mai bine ca mine.
şi-mi număr singurătatea pe degete.
Cum de când? Aproape de o veşnicie şi ceva.
Uneori, în nopţile lungi şi plictisitoare de iarnă,
cât timp mă îndrept eu să mai torn nişte vreascuri în sobă
şi nişte vin în pahar,
las pianul să cânte singur.
Şi pianul chiar cântă,
chiar cântă mai bine ca mine.
Mă numesc Brahms, cânt la pian,
aşa cum am învăţat eu din moşi şi strămoşi,
degetele albe pe clapele albe,
degetele negre pe clapele negre
şi uneori las pianul să cânte singur.
Iar în vremea aceasta eu scriu poezii,
cu degetul arătător
prin cenuşa arzândă din sobă.
aşa cum am învăţat eu din moşi şi strămoşi,
degetele albe pe clapele albe,
degetele negre pe clapele negre
şi uneori las pianul să cânte singur.
Iar în vremea aceasta eu scriu poezii,
cu degetul arătător
prin cenuşa arzândă din sobă.
Mă numesc Brahms, cânt la pian
acelaşi cântec otrăvit pe clape otrăvite,
până când se va sfârşi odată războiul acesta,
până când se vor topi vreascurile din sobă
şi gheţarii din Antarctica,
până când se va sfârşi vinul din pahar,
până când cenuşa umbrei mele va deveni,
în sfârşit,
încetul cu încetul,
umbra mocnită a cenuşii din sobă...
acelaşi cântec otrăvit pe clape otrăvite,
până când se va sfârşi odată războiul acesta,
până când se vor topi vreascurile din sobă
şi gheţarii din Antarctica,
până când se va sfârşi vinul din pahar,
până când cenuşa umbrei mele va deveni,
în sfârşit,
încetul cu încetul,
umbra mocnită a cenuşii din sobă...
Mă numesc Brahms şi las pianul să cânte în locul meu
acelaşi cântec al risipirii, mereu şi mereu şi mereu...
acelaşi cântec al risipirii, mereu şi mereu şi mereu...
Cântec mut pierdut în iarbă
Robit de chinuri și răpus de boală
abia-mi mai port cununa mea de spini
secundele tot mai ades mă-înșeală
prietenii îmi sunt tot mai puțini
tot mai ades în nopțile de toamnă
orbecăind absurd prin ceața deasă
bate discret la ușa mea o doamnă
și mă tot roagă s-o primesc în casă
pe masa de stejar zace psaltirea
străluminând cu slove bezna grea
bătrână doamnă, nu vă pierdeți firea
eu am plecat de mult din casa mea
i-au putrezit până la grindă căpriorii
și dușumelele de mult s-au spulberat
în hornul casei mele s-au aciuat cocorii
făcându-și cuibul lor pentru iernat
mult-răbdătoarea mă așteaptă-n ușă
cu flori de vâsc și buruieni de leac
mi-e gura pardosită cu cenușă
și e târziu și nu știu ce să fac...
Vis sub spânzurătoare
Eu te aștept cu frânghia de gât
de un mileniu parcă și mai bine
îmi înfloresc magnolii pe retine
și râd spânzurătorile de mine
că sunt bolnav și singur și urât
parc-am murit și pentru-ntâia oară
în carnea mea se despletesc vântoase
neînduplecate și vijelioase
și parcă-mi umblă Dumnezeu prin oase
cântându-și veșnicia la vioară
dar te aștept printre zăpezi astrale
cântând și eu afon și răgușit
orbecăind din răsărit în asfințit
bolnav de vina c-am îmbătrânit
adulmecând parfumul umbrei tale
și tot te-aștept cu frânghia de gât
și-mi cresc zăpezi în barbă și...atât...
Apoi va veni primăvara
Îţi spun sincer că în curând vor veni ploile toamnei
obositoare, aiuritoare
ca un cântec monoton cântat de un ţigan la vioara lui în paragină,
pentru doi-trei lei aruncaţi în scârbă de vreun binevoitor,
apoi vor veni ninsorile, vai ninsorile
care ne vor acoperi pământul şi lentilele ochelarilor
aburite deja de frigul nostru
interior
obositoare, aiuritoare
ca un cântec monoton cântat de un ţigan la vioara lui în paragină,
pentru doi-trei lei aruncaţi în scârbă de vreun binevoitor,
apoi vor veni ninsorile, vai ninsorile
care ne vor acoperi pământul şi lentilele ochelarilor
aburite deja de frigul nostru
interior
îţi spun sincer că iarna aceea ne va acoperi memoria
şi liniştea unui fragil început de lume
şi căutările noastre febrile şi dragostea şi istoria
şi liniştea unui fragil început de lume
şi căutările noastre febrile şi dragostea şi istoria
îţi spun sincer că nu vom mai avea nici merinde
nici haine nici încălţări pe măsură
nici visuri nici aburul amăgitor al despărţirii sinelui de sine
nici cuvinte potrivite pentru prădalnica
şi neîndestulata gură
nici haine nici încălţări pe măsură
nici visuri nici aburul amăgitor al despărţirii sinelui de sine
nici cuvinte potrivite pentru prădalnica
şi neîndestulata gură
nu vom mai avea nici pământ şi nici apă
nici căldură nici ger
nici aerul despicat în două al respirării de sine
şi nici sunetele angelice ale înălţării la cer
nici căldură nici ger
nici aerul despicat în două al respirării de sine
şi nici sunetele angelice ale înălţării la cer
îţi spun sincer că apoi va veni primăvara triumfătoare
blândă, caldă şi albastră
care ne va găsi aruncaţi deja la zenit
îmbrăţişaţi şi îngropaţi în zăpada tămăduitoare
a acestui fastuos început de sfârşit...
blândă, caldă şi albastră
care ne va găsi aruncaţi deja la zenit
îmbrăţişaţi şi îngropaţi în zăpada tămăduitoare
a acestui fastuos început de sfârşit...
Paul Spirescu (n. 26 iunie 1950, Moreni, Dâmboviţa): Este absolvent
al Facultăţii de filozofie din Bucureşti
(1974), cu o specializare în Jurnalism.
Este profesor de filosofie la liceul “Emil
Botta” din Adjud. Paul Spirescu a debutat în anul 1970, în
revista Amfiteatru, cu un grupaj de poeme, apoi, până
în anul 1990, a publicat doar sporadic
prin câteva ziare şi reviste. După 1990 a colaborat
constant cu revistele literare Pro
Saeculum, Oglinda Literară, Salonul Literar,
Antares, Plumb, Târgoviştea literară,
Caietele de la Ţinteşti etc. Este
membru al U.S.R., filiala Sud-Est, din anul 2008.
Paul Spirescu: “Nu-şi
capitalizează referirile favorabile la scrierile lui, deşi le-a citit şi le
mulţumeşte din inimă autorilor lor: este un om care - şi alimentează singurătatea, mai degrabă
din propriile lui visări şi mai puţin
din comentariile venite din afară. Nu se bate
pentru premii, diplome de excelenţă, recompense sau avantaje de orice fel. Crede despre el doar atât: că este un om simplu şi fericit în
nefericirea sa. Doar atât!”
Premii:
Premiul pentru poezie al U.S.R., filiala Sud-Est, pentru volumul de versuri „Eu,
adică umbra mea” (2009)
Premiul pentru poezie al U.S.R., filiala Sud-Est, pentru volumul „Natură moartă cu iluzii” (2012)
Prezent cu versuri în volumele antologice:
Laudă vinului (1997)
Antologie literară (editura Valman,
2007)
În căutarea îngerului (2002)
Texistențe (editura Fundaţia Culturală
Antares, 2009)
Balcanica 7 (editura Proilavia, Brăila, 2013)
Antologie lirică (editura Fundaţia
Culturală Antares, 2016)
Balcanica 11 (editura Proilavia, Brăila, 2017)
Cărţi publicate:
Metafizica Lacrimei (poezie, editura Salonul Literar, Focşani, 2000)
Strigăt clandestin
(poezie, editura Pallas, Focşani, 2004)
Domnule Judecător
(poezie, editura Andrew, Focşani, 2007)
Eu, adică umbra mea (poezie, editura Andrew, Focşani, 2009)
Natură moartă cu iluzii (poezie, editura Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2012)
Umila mea părere (publicistică, editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2012)
Punctul de întâlnire (volum
colectiv, cu Adrian Botez şi Liviu Ioan Stoiciu, editura
Docucenter, Bacău, 2013)
Metafizica Lacrimei/LA Methaphysique des pleurs (volum bilingv, editura Docucenter, Bacău, 2014)
Trepte
(volum antologic, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017)
Cărţi în pregătire:
Bordel de lux (poeme)
Iadul până-n poarta raiului (roman)
Baladă pentru zece lebede și o vioară (povestiri)
Umila mea părere (vol. II, publicistică)
Copyright © 2018 Paul Spirescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este
permisă numai cu acordul autorului.