Ionica Bandrabur – Notele vocii mele (editura Izvorul cuvântului, 2018): Deși, ca tot ceea ce este supus dinamicii, reformării în timp, și poezia s-a metamorfozat evident. Numai că, rămasă fidelă tradiționalismului, cochetând cu modernismul, poeta Ionica Bandrabur și-a păstrat acuratețea notelor vocii sale, creând o veritabilă simfonie, ca o “Eroica” armonioasă, sentimentală, vocală prin volumul de față, în care poezia surmontează tot ceea ce este personal și se înfățișează cititorului ca un alter-ego subtil revelat. Așadar, din perspectiva cititorului de poezie, cunoscător al creației poetei, mă fac ecoul notelor acestui demers liric necenzurat, liber de doctrina ermetismului, de efortul raționalist al descifrării limbajului psiho-urban, de fragmentarism, de metaforism exagerat. Volumul este un periplu confesiv între copilăria pierdută, nostalgia tinereții prea curând trecută și maturitatea deplină. (...) Deși cu pregnante tonuri elegiace, necesitatea scrisului este forma cea mai elocventă prin care poeta își manifestă bucuria de a trăi, de a reitera altruismul, temeritatea, culanța sa nativă pentru a “lăsa, drept bunuri după moarte, un nume adunat pe-o carte”. În poemele așezate aleatoriu în pagini, poeta respectă riguros regulile prozodiei, simțul măsurii, explicitarea compoziției, într-o exprimare cu sonorități plăcute, pitorești, dar și cu un dezvoltat simț al picarescului selectat cu decență. Și nu există cuvinte mai presus cu care să închei, cuvinte care să certifice intrarea in labirintul sensibilității poetice, decât acestea: „Cu versul meu îți fac magie... Să te poți pierde-n poezie...” (extras din prefața volumul semnată de Rodica Lecu)
Mă caută în poezie
Când liniștea s-o spulbera în crâng,
Iar păsări nu mai cânt-o rapsodie,
Tu caută-mă printre foi, prin rând
Și chipu-mi vei găsi în poezie.
Citind, descoperi universul viu,
Cu aștri venerați de-a mea putere,
Acolo-s eu, aici va fi pustiu,
Doar trupu-mi va rămâne spre zăcere.
Când cerul poarta-și va deschide larg,
Să-mi croiască drum spre nemurire,
Eu brațele-mi întind, pășind cu drag,
În lumea versului, spre fericire.
Cu mine iau doar vârful de creion
Și câteva foi albe de hârtie,
Să-ți scriu scrisoare ție, de amor,
Pierzându-te de dor... în fantezie.
Nebunul clopotar
Nebunul clopotar
Un dăngănit de clopot se aude
În toiul nopții liniștite... mute,
Ecoul se lovește și răzbate-n
Sătucu-mbătrânit, din vârf de munte.
De zgomot stelele erau să cadă
Când se mirau sfioase privind Luna
Ce se-oglindea cu rochia-i de mătase
În lacul unde-și așeza cununa.
Și-i zarvă mare în pădurea deasă,
Copacii legănându-se de teamă,
În cuiburi s-a zvonit mare gâlceavă,
Puii de păsări tremurând de spaimă.
Câini-au început să latre a pustiu,
Ici colo câte-o lampă se aprinde,
Îmbătrânite chipuri la ferestre
Privesc în zare, atâta cât cuprinde.
Se-ntreabă dacă foc au luat căpițe
Nu s-au gândit nicicum la clopotarul
Ce a băut rachiu precum nebunul.
Tot trage clopotul ca un bezmetic,
Ecoul se izbește-n vârf de munte,
Din dăngănit nicicum nu se oprește,
Trezind și morții din ale lor morminte.
Cine-i femeia
Cine-i
Femeia cu plete lăsate
Sărutând râul scăldându-se-n unde,
Ochiul smarald licărindu-i în noapte
Privind către cer la stelele scunde?
Cine-i
Femeia ascunsă-ntre frunze
Asteptând o iubire totală,
Să fie gustată nu doar muze
În versuri scrise pe-o albă coală?
Cine-i
Femeia ce urme-n munți lasă
Pe stâncile abrubte spre mare,
Vorbind cu briza ce-n suflu-o apasă
Forțând-o să-i spună ce-o doare?
Cine-i
Femeia cu lacrimi ca ploaia
Dorind ca frunza să i le șteargă,
Curcubeul 'nălțându-și văpaia
Drumul i-arată pe unde să meargă?
Cine-i?
Cine-i femeia ce-şi poartă în spate
Traista plină-adunând chiar de toate?
Eu
eu
Eva
cândva
scăpată
din ciocul păsării
căzută
la picioare vieții
bântui
întruna
prin zări
necunoscute
întrebând
pretutindeni
în
altă viață
am fost
o lebădă?
Copyright © 2018 Ionica Bandrabur
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.