Daniela
Mihăeş - La margine de lume (editura Eurostampa, 2018): Daniela Mihăeş este una dintre puţinele voci
lirice cu un vibrando dramatic natural. Poetei nu i se pare – aşa, ca într-un
vis artizanal – că trăieşte momente „para”, „sub” sau „supra”- existenţiale, ci
le trăieşte făţiş, cu o intensitate particulară, simţind, secundă de secundă,
durerile exerciţiului de „a fi”, pe care le exhibă – într-un torent de
incantaţii – cu nădăjdea că va parcurge mai lesne alte şi alte stadii ale
suferinţei, până când îşi va duce, la bun sfârşit, ciclul redemptoriu al
cunoaşterii de sine. Scriitura Danielei Mihăeş, nu vine să aplice un „CV” la
instituţia grafomaniei, ci se ejectează liber, ca expresie irepresibilă a
strigătului său interior. Autoarea îşi invocă şi îşi revocă realitatea, în
frazări de o anume raţionalitate magică, cărora nu le suprapune trucuri
stilistice inutile. Clişeul cotidian, este centrifugat către extreme – început
şi sfârşit – când banalitatea devine incidenţă fabuloasă. Enunţul generic – „La
margine de lume” – configurează locul unde poeta fiinţează şi de unde îşi
reclamă identitatea. (…) Cele două
volume ale autoarei sunt rezultatul unor acte de o nobilă culturalitate: primul
– „Trup de fum” (editura Minela, 2017) – apărea la stăruinţa scriitorului
Valeriu Barbu, animatorul Cenaclului de la Roma, iar al doilea – „La margine de
lume” – este succesul unei competiţii, conduse /iniţiate de reputatul poet
bănăţean Geo Galetaru. Ambele demersuri au un deziderat comun: semnalizarea
autenticităţii; în cazul de faţă, Daniela Mihăieş – rezidentă în spaţiul lui
Dante, permanentă în cel al lui Eminescu şi... existând, în patria
poeziei... (Adelina Pop)
Domnule,
Te
plac, de ceva vreme
Și
nu-nțeleg de ce trebuie să port tocuri,
Pentru
ca tu să mă vezi.
Am
ochii mult mai mici decât ai tăi – care pot
cuprinde,
apriat, tot universul – și totuși,
Eu
te văd!
Cred
că m-ai şi strivit sub vârful ascuțit
Al
privirii, de aceea, uneori, mă doare
Partea
stângă.
Cred
că am îmbătrânit!
Tu
nu ai riduri domnule,
De
aceea te plac!
Tu
treci, scurgându-te în clepsidră,
Mi-o
așezi, uşor, pe noptieră şi nu te simt
Decât
dacă mă privesc în oglindă;
Ai
văzut ce ochi mari am făcut?
Doar
atunci se vede culoarea lor,
Când
mă sperii…
Ce-ți
pasă domnule că eu mă duc!
Cuvintele
mele nu spun nimic,
Sunt
ca un ceasornic căruia i-a fost furat ritmul,
Nu-mi
arată cât mai am
De
purtat tocuri numai şi numai
Pentru
ca tu să mă vezi,
Domnule
Timp!
Doamna de
duminică
Dar…
nu era așa….
Uite,
cum îmi topește iarna ultimul simț de
gheață,
cum mă cerne prin cerul alb,
Iar
eu, biata de mine, credeam că...
Nu
contează.
Îmi
beau ceaiul negru şi
Îmi
strâng cordonul.
Parcă
mă leg de ceva solid,
care-mi
dă siguranță.
De
halatul roșu depind de o vreme….
Cum
aș putea să pretind
Că
îmi lipsește evantaiul?
Așa
m-am născut: cu tava în mână,
Servind
una-alta… necesități.
Doamnă
de duminica, uneori…
Când
port blugii rupți și-mi pun tocuri
Să
par mai înaltă, în societate:
Zâmbesc
şi blițul mă prinde cu ochii deschiși…
Atunci,
îmi trece prin minte toată viața.
Iată
clipa! – îmi spun – cine știe ce gândești,
Când
toți te cred fericită?
Gata,
a venit timpul:
Schimbă-te
și fii umilă!
Cine
te știe cum pari între blițuri?
La margine
de lume, „pe mine, mie redă-mă”
Într-o
zi m-am ridicat…
Noroiul
vâscos îngreuna poala rochiei,
Mă
trăgea în jos… greutatea-i lipicioasă
Nu
mă lăsa să părăsesc
Locul,
obișnuit cu mine.
Eram
de-a casei;
Casa
umbrelor, a regretelor, a regreselor,
Casa
cu porțile deschise
Pentru
cei care s-au pierdut,
Care
și-au uitat identitatea…
Aici,
se cuibăreau cu genunchii lumii la piept,
Tânguindu-şi
chinul surd, din oase.
Mi-am
dezvelit gleznele încărcate de dureri;
Îmi
târam pașii să ies din întuneric…
Mi-era
un dor intens de săgeata dimineții,
De
ramurile verzi ale copacilor,
Mi-era
dor ca vântul să-mi mângâie obrajii,
Să-mi
treacă prin păr ca un pieptene,
Descâlcindu-mi
gândurile.
La
margine de lume,
Orizontul
mă aştepta să renasc.
O
curbă
Tristețea
sire, o alungi prin corecția vertebrei,
Nu
mai departe de ieri,
Am
văzut că mă pot naște din nou,
La
fiecare moarte a mea am râs.
Dar
nu, râsul meu, nu prevestea nicin bine.
Gravitam
în jurul spaţiilor goale, deşi, ticsite
de
oameni, desenați, parcă, din creion,
O
curbă de grafit, numită viaţă, îi legase,
Târându-i,
anevoie, spre nădejdea
Că
mâine se vor trezi, scuturându-se de curba
întunecată,
cu voința de a-şi îndrepta vertebra.
Vezi
sire, am fost „slugă la doi stăpâni”…
Schimbam
hainele sufletului
Doar
pe negru și gri, niciodată alb…
Mutilat,
zdrobit, încătușat,
Fără
o gură de aer,
Zăcea
umilit.
La
fiecare naștere am plâns,
Vezi
sire, fericirea are durerea ei
Când
iertarea vine de la Cel în care,
cu
toată forța, ai lovit,
Cu
toată ura, ai scuipat.
Sire,
primește-mă în alaiul tău!
Risc
Hop…laa!
Când
voi iubi din nou,
Căci
voi iubi...
Doamne,
toți fluturii – dar toți! –
Vor
locui pe o petunie albă
Cu
inimă de catifea:
În
jurul ei vor dănţui, ca ca-n basme,
Zâne
cu aripi transparente,
Luate
dintr-un nor,
Iar
cu bagheta magică de raze,
Vor
readuce-n ochi, lumina,
Şi-atunci,
De
parcă o cortină grea
S-ar
ridica,
Din
ei ţâşni-vor saltimbanci:
Hop...laaa!
Din
deal în vale,
De
la apus la răsărit,
Tot
neamul păsăresc, tot crângul verde,
Se
vor înghesui, mirați, să vadă...
Căci
după-atâția „nu”
Și
după-atâtea juruinţe
Că
nu va mai iubi,
Cine-ar
putea acum
Și
cine este,
Frumosul
care-a apărut pe nesimțite
Făcând
să-și calce jurământul,
Și-acum
iubește!?
Cine?
E
doar un gând…
Să
mai iubesc nu știu,
E
prea târziu, e prea devreme, oare!?
Dar
când o fi să fie,
Veți
vedea!
Hop…laa!
Cred
târziu
Am
probat „zamul”, într-o cârciumă imaginară
Cu
mulți străini…
Dar
ne cunoșteam.
Da.
Eram
prieteni buni…
Cine-ar
fi crezut că ne întâlnim surprinși,
În
același imens parc
Cu
parfum de bolnavi?
Ne
țineam de mână,
Ne
puneam ștreanguri,
În
joacă,
Umblam
în halate de un leu…
Și
păcate,
Șapte,
capitale.
Ne
făceam cruci din ramuri;
Destule
erau…
Și
noi la fel.
Ne
aduceam aminte, atunci, cine suntem…
Deveneam
triști.
Pe
lângă Zam treceau ai noștri:
Ne
priveau peste gard.
Acolo,
Vorbeam,
pe bune,
De
ce în lume sunt rele…
Eu
nu credeam,
Dar
aprobam negative.
Unirea
cu ai noștri
Ne-au
lăsat, aici, printre gratii,
De
când se construia un canal…
Trist!,
Spunea
unul.
Nu,
Fericirea
nu e peste gard,
Spunea
lumii un altul,
Dezlegând
și legând
Gânduri.
(*
Zam – localitate în judetul Hunedoara, unde se află un spital de boli mintale)
Iubind
șina
Femeia
nu dormea; nu a facut-o niciodată.
Stele
gravitau în jurul ei.
Zâmbetul
îl dăruise, lunii…
O
lună plină…
În
nopțile când rătăcea singură
Cu
pasu-i,
Uneori,
călătorea cu trenul,
Căuta
ceva uitat, demult, într-un vagon:
Un
dar peste care își lasăse mănușile…
Mâinile
i-au rămas reci, de atunci…
Și
inima… cu bucăți rupte
Umbla
somnambulă,
O
ținea în mână, arătând-o tuturor…
Vedeți
mai mult…
Vedeți
întreg…
Eu
am orbit în durere…
Și
își căuta, febrilă, mănușile…
Se
împiedica în păcatul ei stângaci:
Să
iubescă șina trenului,
Unde
a uitat ceva cu care n-o să se mai întâlnescă.
A
tăcut.
Casa
zorilor spulbera șina.
Citește mai multe
versuri și profilul scriitorului aici: Daniela Mihăeş
Copyright
© 2018 Daniela Mihăeş
Utilizarea
integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul
autorului.