Divertisment
Crucificarea mea a fost iar amânată
pentru răstimp de numai zece zile
de nu știu cine care, cu fruntea
înstelată
naiv îmi juca dansul destinului în bile.
Eu trebuiam să mor și am ocolit dumbrava
unde subt zidul nopții din pietre de
opal
corole adormite își picurau otrava
în doze măsurate în cupe de cristal.
Am evadat atuncea cu cei mai vinovați
pe vasul zis fantomă și am pornit în
larg
cu toți corsarii florei în șiruri
spânzurați
subt velele în sdrențe de cel mai lung
catarg.
Fantasme legănate se alungeau pe ape
ce’nsemnau pe zare o dungă de catran
și când rechinii lent veneau ca să-i
îngroape,
se rătăcise ora afară din cadran.
(“Preocupări literare” – nr. 12 din
decembrie 1942)
Toamnă
Domnilor,
am vrut să scriu ceva și despre toamnă,
dar toamna aceasta a fost banală
căci toate toamnele's la fel
și
vă asigur:
Niciuna n'are temă originală.
Am locuința lângă cimitir
și văd orașul de departe.
Din
coșuri de calorifer
sau poate chiar și dela fabrici
pare tămâie arsă fumul;
cât despre morți ei nu mai vin aici
de-un an
și
pierd calicii chilipir.
Dricarii cu simbria neplătită
la rișcă joacă în răspântii o dantură
să cumpere cercei de tinichea pentru
iubită.
Cu câini bălțați la rampa de gunoi
încrucișează
priviri de Napoleoni înfometați.
Domnilor, a fost o toamnă păcătoasă
Și Soarele se tot răcea ca sobele de
tuciu.
Un porc țipa ca fierăstrău.
De-atuncea
nici
fantome maro să treacă nu mai vor
ținând de mâini fantomele mai mici.
(“Preocupări literare” – nr. 1-2 din ian.-
febr. 1943)
Musca Tse-Tse
Credeam că negrii plâng cerneală dar
lacrimile mele tot incolore şi sărate
au curs când au aflat despre febra
domnului inginer;
atunci boala somnului se întindea pe
ecuator cu ondulări de omidă
şi calea ferată neispăvită îşi smucea
brusc şinele către cer.
Eu dormitam ca apa în ţevile subterane
de plumb
şi nedumerit asupra luminii: era stea
ori semnul de la canton?
Dar tot întrebând, am văzut negrii încheind
un capitol murind
ce ilustra pe oaza din Congo tot ritmul
ei monoton.
Se făcea că mă şerpuiau braţe fierbinţi
de fecioară africană
pe care o chemam când albii îmi dădeau
cu de-a sila rom;
în aceeaşi dimineaţă pe pământul acesta
negativ
se contura vag misterul că făcusem
moarte de om.
Aştrii erau după atlas un multiplu alfabet
grecesc
în care am tras la întâmplare ultimele
gloanţe dum-dum
fiindcă prin stelele de întâia mărime
îngerii priveau indiferent
cum drama se desfăşura teatral la un
capăt metalic de drum.
Se găseau nenumărate fiinţe albe şl
negre ca pionii de şah
în care Moartea îşi sculpta profilul pe
fiecare din feţe;
cum iese sabia încet dintr'o teacă aşa
ieşeau afară din ele
rămânând înfipte în somn din cauza
muştei tse-tse.
Zorile purtau pe bună-dimineaţa braţelor
de flăcări
spiritul matematic al domnului inginer
sustras din inventar
aplaudat de Maiestatea Sa Africa din
tamtamuri cu o mână
iar cu alta muiată în gură încerca febra
discului solar.
(Din volumul „Plantaţii”,
premiat de „Fundaţiile Regale” – „Universul Literar” din 25 martie 1945)
Salomeia
Moartea e un somn lung, un vis
nesfârșit,
despotică dinspre Lună solia îi vine
tăcut;
- Oh, desnădejdea mea se arunca nebună
ca o lance
În Luna rotundă și înverzită ca un scut.
Rugina lui se scutura peste frunți
fără elan purtând din mit antic palori -
nicicând atât de alegoric Luna
n'a otrăvit clanurile ei de feciori!
Salomeia dănțuia strălimpezilor pelerini
ce abureau din miezul planetei prin
fântâni,
înstemată trecea printre stegarii
armiilor
în bucle cu Sirius ca un juvaer lucind
pe sâni.
- Ei Tonegaru, alhimist al clarurilor de
platină
amintește-ți de dansul de peste vămi,
peste zodii...
dincolo de pulpe ferigele creșteau
miraculos
până la pieptul unde săltau două rodii.
Salomeia dănțuia lin pe întinse prerii.
Moartea e un somn nesfârşit, un vis
lung;
- Despotică dinspre Lună solia îi vine
tăcut,
dincolo de pulpe, până la piept
ierburile triste o ajung.
(“Universul
literar” – nr. 12 din 8 aprilie 1945)
Femeia cafenie
Femeia pe care la Brăila am iubit-o
într'o
cameră de hotel
purta pantofi verzi de piele de șarpe
și avea nasul turtit. Era o mulatră.
Cum venise aici habar n'am.
Părinții, bunicii, purtasera odată
în
nări un inel.
Gura îi era o ventuză.
Sânii
fierbinți ca niște pâini.
Ochii
tulburi.
Îmi era trupul claviatură pentru dânsa.
Numai mainile îi erau reci,
reci
de ghiață
și degetele cu vârfuri rotunde
alunecau pe mine ca boabe de struguri.
Îmi șoptea:
-
În Peru mi-a fost amant un Spaniol.
La
Santa Clara avea plantații de zahăr.
Un altul cu favoriți în U.S.A.
cincizeci de puțuri cu petrol la
Smakover,
dar
amorul pentru pielea mea cafenie
s'a lichidat cu două destupări de
pistol.
Am iubit la Brăila o mulatră.
M'a
iubit?... M'a mințit?
Vedea - cine știe - în mine un altul?
Avea sâni fierbinți și mâini reci de
ghiață.
Era prin Noemvrie. Pe Dunăre dospea
ceață.
În port la lumini de fanare
robii
încărcau un vapor cu lignit.
(“Revista Fundațiilor Regale” – nr. 2
februarie 1945)
Steaua Venerei
Plutea pe mare o bucată de cer –
ca Prometeu pe munți, asemeni lui Atlas
sub munți,
într’o stea stinsă, mai stinsă, mai
rece,
îngerul ei făclier
ca un păianjen se clătina de colți –
doar valurile albe de sare
luminând extraordinara somnolență
păreau pisici mângâiate pe spinare.
Numai la mâna lui cea dreaptă
deschisă pe deasupra tuturor parcă,
câte unul, câte doi, plini de clorofilă
priveam cum pe un flaut ne așteaptă
degetele vâslind în chip de arcă.
Veneam omizi dintr’o eră de
celuloză
să dăm examen de fluturi în sală
crecute lângă un album pe care l-am ros
filă cu filă,
unde Magnus Gabriel se iubea cu regina
Cristina
și Timpul era un doge ce-și arunca
inelul pe trunchiuri de plută
ce-l primeau cu părul despletit în clipa
nupțială.
La mal un cântec ne-a oprit aerian și
stins:
ieșeau, intrau sirene prin castele
scufundate
și din adânc în sus creștea lumina;
poate în apele ce începuseră să
scadă
din Lună un sâmbure roșiatic s’a
desprins,
poate un doge și-a lăsat inelul
greu să cadă.
(“Revista Fundațiilor Regale” – nr. 1
ianuarie 1947)
Constant Tonegaru (n. 26 februarie 1919 – d. 10 februarie 1952): “Cred
că nu mă înșel relevând în d-l Constant Tonegaru, pe poetul cel mai înzestrat
dintre tinerii iviți în ultimii cinci ani. Două sunt planurile pe care se mișcă
sensibilitatea sa: mediul cosmic familiar, cu percepțiile faptului cotidian,
precum și cu proiecțiile amintirilor, dar mai ales marele cosmos al
imaginației, prin care vagabondează cu o nota ascuțită de luciditate.”
(Șerban Cioculescu – extras din cronica la volumul de poezie Plantații,
Poesii - Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă,
București, 1945, operă premiată de Comitetul pentru premierea scriitorilor
tineri - cronică publicată în “Revista Fundațiilor Regale” – numărul
11 din noiembrie 1946)
Fiu al unui avocat și căpitan de nave, Contant Tonegaru
s-a născut la Galați în anul 1919 (a suferit încă de la naștere de stenoză
mitrală). Și-a început educația la școala primară în Brăila. Și-a
continuat studiile urmând cursurile liceului Bisericii Evanghelice Luterane
(1931), ale Colegiului Național “Sf. Sava” (1932-1935) și ale
Liceului de băieți “Libros” din București (1935-1936). Încă de la vârsta
de 17 ani a publicat mai multe articole în revista “Neamul Românesc”, condusă
de Nicolae Iorga. Condamnarea tatălui său, în urma săvărșirii unei crime
pasionale, a schimbat în mod dramatic destinul tânărului Constant Tonegaru.
Pentru a-și sprijinii financiar familia a trebuit să își întrerupă studiile și
să practice meserii din cele mai diverse: vânzător de fructe la Constanţa,
funcţionar la Ministerul Culturii sau operator la Poșta Română. Cu toate
acestea nu a renunțat la scris și a frecventat cenaclul “Sburătorul”. A
debutat literar în anul 1942, în „Expresul de Brăila”, cu poezia “Nocturnă
fluvială”. În anii care au urmat a colaborat cu poezii la revistele “Preocupări
literare”, “Kalende”, “Universul Literar”, “Revista Fundațiilor Regale”
ș.a.
Constant Tonegaru a fondat în 1945 - alături de Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pavel Chihaia, Iordan Chimat, Dinu Pillat și de alții - Asociaţia “Mihai Eminescu” pentru ajutorarea intelectualilor persecutați de regimul comunist. A fost arestat în 1947 sub învinuirea de „uneltire contra ordinei sociale și a securităţii poporului” și a fost condamnat la 2 ani de închisoare, pe care i-a petrecut în mare parte în izolare. Deținut și torturat în beciurile Securității, a fost eliberat în anul 1951 cu o fractură nevindecată a unei gambe, căpătată în urma bătăilor suferite în timpul detenției. Constant Tonegaru a murit prematur, în 3 februarie 1952, la Bucureşti, datorită unei așchii desprinse din oasele frânte în timpul torturilor care i-a ajuns în inimă. (cf. paginii dedicate de Memorialul Sighet)
Opera:
Plantații (Fundația
Regală pentru Literatură și Artă, București, 1945)
Steaua Venerii (Editura pentru Literatură, București, 1969 – ediție îngrijită și
prefațată de Barbu Cioculescu)
Plantația de cuie (editura Vinea, București, 2003 - ediție
îngrijită de Barbu Cioculescu)