IULIA ELIZE
sunt atât de tânără
mult prea tânără
divanul este plin de zăpadă
în casa mea este frig la masă aşteaptă oamenii de zăpadă
cu ei îmi beau ceaiul iasomia împrăştie peste tot un parfum ce îngenunchează
doar ferestrele sunt mai vechi decât bătrânul ce acum citeşte ziarul
pe o bancă de fier forjat neagră undeva aproape de ţintirim
ferestrele, Eliodor, ferestrele
prin ele călătoresc noaptea stelele intră în casă dezbrăcate de o prea multă lumină
pentru asta se fac mici, mici, Eliodor, întocmai ca inimile ce aşteaptă încă sub pământ să se umple cu nisip şi primăvară
stelele, Eliodor, frumoasele stele
ele se aşază ca lumânările lângă vechile tablouri dintr-unul zâmbeşte bunica
aşa plină de zăpadă cum este ea cu părul ei fumuriu cu hainele ei de duminică
mi-este frig, Eliodor
te rog intră înăuntru, găseşte-ţi un loc printre cutiile muzicale, printre timbre şi alte zăpezi
intră în casă, încălzeşte-mă.
mult prea tânără
divanul este plin de zăpadă
în casa mea este frig la masă aşteaptă oamenii de zăpadă
cu ei îmi beau ceaiul iasomia împrăştie peste tot un parfum ce îngenunchează
doar ferestrele sunt mai vechi decât bătrânul ce acum citeşte ziarul
pe o bancă de fier forjat neagră undeva aproape de ţintirim
ferestrele, Eliodor, ferestrele
prin ele călătoresc noaptea stelele intră în casă dezbrăcate de o prea multă lumină
pentru asta se fac mici, mici, Eliodor, întocmai ca inimile ce aşteaptă încă sub pământ să se umple cu nisip şi primăvară
stelele, Eliodor, frumoasele stele
ele se aşază ca lumânările lângă vechile tablouri dintr-unul zâmbeşte bunica
aşa plină de zăpadă cum este ea cu părul ei fumuriu cu hainele ei de duminică
mi-este frig, Eliodor
te rog intră înăuntru, găseşte-ţi un loc printre cutiile muzicale, printre timbre şi alte zăpezi
intră în casă, încălzeşte-mă.
Daică dragă
Ni s-au scuturat salcâmii
daică dragă,
pe morminte…
ce risipă prea-duioasă…
și ce blândă…
ce bălaie…
uite,
dadă,
rândunica
cum nu uită să alinte
dincolo, în crânguri ude,
firul ce de-atâta teamă a și prins iar să asude…
și tu, dadă, nu mai plânge
lasă purpuriul ăsta soarelui când cucerește
și te învelește-n lapte
măi, luniţă,
măi, hangiță,
când torni vinul lupilor și nebuniei
vinul alb – în nopți de smoală ce cunoaște ca un câ`ne
tot ce creste și se schimbă, și apune, și renaște
ce rotește,
se rotește…
toarnă vinul, măi, dăduță,
că io-ți dau oricum și pâ`ne…
Știi tu oare, măi, leliță,
- că bulina
gămălia unei stele
dorul ei ce vrea s-apară
îți va creste-n piept
și mâine
praful ce vei fi va trece-n al ei sânge
așa simplu
și călduț în năucire…
și prin flăcări
și țărână
prin înecăcioase unghii de portocaliu și verde
prin atâtea legănele ce or vrea de-atunci s-o prindă
te va tine minte
luno
- mamă-înceată, puțin-vrândă,
vei fi dadă-într-însa
dadă
pentr-un pui de azalee răzgâiată și căpoasă
dadă dulce
dadă bună
dadă moale
pentru dânsa-astru ce va fi de-atunci o zână
printre alte roșii piepturi – călătoare și frumoasă
te va tine minte, dadă,
miliarde și cu una de rotiri năucitoare…
va fi lună, când dansează!
daică dragă,
puțin-vrândă
ni s-au scuturat salcâmii
ce risipă prea duioasă…
S-au dus și ai mei, dăduţă
și sunt singur
eu cu mine
eu – sub flori crescând în sânge
din atâtea luni stinghere ce-au fost luni
cum ești tu, dadă,
și-acum sunt, sfioase, piepturi
pentru azaleea-aceasta
uriașă, schimbătoare
cu atâtea flori rotinde, cu porniri capricioase,
ce tot zboară,
ce îmi zboară și prin gânduri
când îmi cer și mie carnea
preafrumoasele crăiese, în lucirea
- curioasa -
de când mi-au luat pe mama,
de când mi s-a dus mireasa...
daică dragă,
pe morminte…
ce risipă prea-duioasă…
și ce blândă…
ce bălaie…
uite,
dadă,
rândunica
cum nu uită să alinte
dincolo, în crânguri ude,
firul ce de-atâta teamă a și prins iar să asude…
și tu, dadă, nu mai plânge
lasă purpuriul ăsta soarelui când cucerește
și te învelește-n lapte
măi, luniţă,
măi, hangiță,
când torni vinul lupilor și nebuniei
vinul alb – în nopți de smoală ce cunoaște ca un câ`ne
tot ce creste și se schimbă, și apune, și renaște
ce rotește,
se rotește…
toarnă vinul, măi, dăduță,
că io-ți dau oricum și pâ`ne…
Știi tu oare, măi, leliță,
- că bulina
gămălia unei stele
dorul ei ce vrea s-apară
îți va creste-n piept
și mâine
praful ce vei fi va trece-n al ei sânge
așa simplu
și călduț în năucire…
și prin flăcări
și țărână
prin înecăcioase unghii de portocaliu și verde
prin atâtea legănele ce or vrea de-atunci s-o prindă
te va tine minte
luno
- mamă-înceată, puțin-vrândă,
vei fi dadă-într-însa
dadă
pentr-un pui de azalee răzgâiată și căpoasă
dadă dulce
dadă bună
dadă moale
pentru dânsa-astru ce va fi de-atunci o zână
printre alte roșii piepturi – călătoare și frumoasă
te va tine minte, dadă,
miliarde și cu una de rotiri năucitoare…
va fi lună, când dansează!
daică dragă,
puțin-vrândă
ni s-au scuturat salcâmii
ce risipă prea duioasă…
S-au dus și ai mei, dăduţă
și sunt singur
eu cu mine
eu – sub flori crescând în sânge
din atâtea luni stinghere ce-au fost luni
cum ești tu, dadă,
și-acum sunt, sfioase, piepturi
pentru azaleea-aceasta
uriașă, schimbătoare
cu atâtea flori rotinde, cu porniri capricioase,
ce tot zboară,
ce îmi zboară și prin gânduri
când îmi cer și mie carnea
preafrumoasele crăiese, în lucirea
- curioasa -
de când mi-au luat pe mama,
de când mi s-a dus mireasa...
Tu, mielule
chiar moartea-i la cârmă are cârpe sub
unghii
a murit dumnezeule steaua s-a stins a apus s-a împrăştiat în abis
am murit şi eu tata m-a îngropat în ţintirim
văzut-am turme de oi miei albi miei pestriţi în viaţa purtată înainte de măcelari
genele mele-s caise când din ceruri albastre îi simt
da mielule da
tu să cobori atunci când e vremea
când timpul se va deschide exact ca o scoică ajunsă cu bine la ţărm
ai grijă să nu plângi să nu urli să nu scoţi niciun sunet
odihneşte-ţi tu mieluţule corniţele tale acum
turma ta s-a aşezat de acum înspre răsărit
mieluşeaua îţi ascultă răsuflarea ta caldă
ea ţi-a dat viaţă ea îţi este aproape eşti carne din carnea ei lapte din laptele ei
tu ştii
dacă tăişul şi spaima vor fi aproape de tine
ea te unge cu sângele ei nu te lasă
câinii mai păzesc încă pajiştea oamenii buni au murit de mult
ei ştiau să iubească frumos ei locuiau printre ruguri de mure
şi tu te-ai aşeza lângă mure?
de mult au murit oamenii buni îţi spun nu visa
nu plânge odihneşte-te mielule
cuţitul e bont dar rânjesc măcelarii
nu
eu nu-s măcelar măi mieluţule
eu nu omor mieii adu-ţi aminte sunt câinii ei ţin încă lupii departe
cuţitele sunt ruginite dar sub cuţitul morţii s-au înroşit şi oasele mele
m-au tăiat şi pe mine
să nu plângi
nu
tu bea din laptele ugerului greu cu gust de otavă
tu urcă pe spaimă doar eşti viţă din viţa oiţei laptele ei cald îţi este încă pe buze
ea te netezeşte pe creştet îţi scrie viaţă cu limba ei aspră
în linişte şi cu limba ei te îmbracă
e o pace deplină e ca şi cum te-ai juca printre miei pe coline mici înverzite
m-aş scufunda şi eu în înaltele ierburi
dar am murit de mult, din mine a crescut un cais
vezi tu, mielule
moartea-i la cârmă, are cârpe sub unghii
tu să cobori, mieluţule, până pe pajiştea moale.
a murit dumnezeule steaua s-a stins a apus s-a împrăştiat în abis
am murit şi eu tata m-a îngropat în ţintirim
văzut-am turme de oi miei albi miei pestriţi în viaţa purtată înainte de măcelari
genele mele-s caise când din ceruri albastre îi simt
da mielule da
tu să cobori atunci când e vremea
când timpul se va deschide exact ca o scoică ajunsă cu bine la ţărm
ai grijă să nu plângi să nu urli să nu scoţi niciun sunet
odihneşte-ţi tu mieluţule corniţele tale acum
turma ta s-a aşezat de acum înspre răsărit
mieluşeaua îţi ascultă răsuflarea ta caldă
ea ţi-a dat viaţă ea îţi este aproape eşti carne din carnea ei lapte din laptele ei
tu ştii
dacă tăişul şi spaima vor fi aproape de tine
ea te unge cu sângele ei nu te lasă
câinii mai păzesc încă pajiştea oamenii buni au murit de mult
ei ştiau să iubească frumos ei locuiau printre ruguri de mure
şi tu te-ai aşeza lângă mure?
de mult au murit oamenii buni îţi spun nu visa
nu plânge odihneşte-te mielule
cuţitul e bont dar rânjesc măcelarii
nu
eu nu-s măcelar măi mieluţule
eu nu omor mieii adu-ţi aminte sunt câinii ei ţin încă lupii departe
cuţitele sunt ruginite dar sub cuţitul morţii s-au înroşit şi oasele mele
m-au tăiat şi pe mine
să nu plângi
nu
tu bea din laptele ugerului greu cu gust de otavă
tu urcă pe spaimă doar eşti viţă din viţa oiţei laptele ei cald îţi este încă pe buze
ea te netezeşte pe creştet îţi scrie viaţă cu limba ei aspră
în linişte şi cu limba ei te îmbracă
e o pace deplină e ca şi cum te-ai juca printre miei pe coline mici înverzite
m-aş scufunda şi eu în înaltele ierburi
dar am murit de mult, din mine a crescut un cais
vezi tu, mielule
moartea-i la cârmă, are cârpe sub unghii
tu să cobori, mieluţule, până pe pajiştea moale.
Poem de duminică seacă
de ce nu ară, doamne, plugarul și
doamnele, în noaptea aceasta, acolo
unde soarele e rătăcit de foarte demult, ca o nucă galbenă
foarte veche? nici grâul nu știe a privi înainte,
pământul este plin de păianjeni
și de cruci de păianjeni de-o zi
miroase a păienjeniș și a mătase învechită/ a ce miroase?/a mirt
copilașule care ai prins în mânuțele tale vapoare mov și tractorașe,
copilașule mic ce râzi sub luna cu perciuni stacojii
coboară-mi din cer șapte stele
să îmi ar cu dânsele din pământ, să arunc foarte multă apă,
căci felinarele mă privesc cu ochi de căsătorie
și privirea lor este rece
îmi moare pământul și grăul
și privirea lor este rece
unde soarele e rătăcit de foarte demult, ca o nucă galbenă
foarte veche? nici grâul nu știe a privi înainte,
pământul este plin de păianjeni
și de cruci de păianjeni de-o zi
miroase a păienjeniș și a mătase învechită/ a ce miroase?/a mirt
copilașule care ai prins în mânuțele tale vapoare mov și tractorașe,
copilașule mic ce râzi sub luna cu perciuni stacojii
coboară-mi din cer șapte stele
să îmi ar cu dânsele din pământ, să arunc foarte multă apă,
căci felinarele mă privesc cu ochi de căsătorie
și privirea lor este rece
îmi moare pământul și grăul
și privirea lor este rece
Echinocțială
Cum prezentul astăzi a uitat că
tâmpla-mi moare
şi că sunt Euridice, că mi-e gura însetată,
cum tu eşti astăzi oceanul pe care-l încerc cu mâna,
cu tot trupul meu de viţe, cu sărutul tăinuit,
aşadar, cum toate-acestea se întâmplă pe sub soare,
o să îmi prea-plâng durerea ce zăpada mi-o arată
ca pe un mieluţ ce ştie c-o să-i taie mâine vâna
of, cum se aprinde pacea colo sus, în infinit…
şi-apoi o să ies din noaptea cu miresmele de rai
samovarul când se unge din petalele de ceai.
Iulia Elize (n. 1980, Alba Iulia): Citat favorit: “Dacă
aş fi fost copac, aş fi îmbrăţişat cerul, cum sunt om, îmbrăţişez un copac”. A publicat
în revistele literare Discobolul (debut, 2007), Literatura
de azi (sub egida U.S.R.), Sintagme literare (poezie,
proză), Vocativ (poezie), Almanahul Sintagme
literare 2016 (poezie și proză), Almanahul Sintagme
literare 2017 (proză).
Volume publicate:
Tresăriri (roman, editura ALTIP, Alba Iulia, 2014)
Paradisul
durerilor, Cartea I. (Pasul roșu al zilei) (roman, editura Pim, 2016)
Paradisul
durerilor, Cartea II. (Crini pe o felie de pâine) (roman. editura Pim, 2016)
Cântecele
frumoase Addo (volum câștigător al Marelui
premiu la Festivalul Internațional de Creație Literară "Titel
Constantinescu", editura Rafet, 2018)
Volume în pregătire:
Trilogia Dimineți, de poezie albă, cuprinzând volumele: Luminișul
cu sicomori, Lămpașul de la sud de râu, Ceainicul cald al Jasminei
Blog personal: Poezii: despre poezie și alți demoni
Copyright © 2017 Iulia Elize
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment