Înviere
Nu
răscoliţi în taina mea ca nişte furi
Şi
nu-mi zîmbiţi viclean şi muşcător
Din
mii de ochi aprinşi,
Din
mii de guri...
Plec
înapoi de-acum;
- Nu mă'ntrebaţi ce mi-a întors cărările de-odată. —
Plec
înapoi, spre apa frământată
A
râului vieţii...
înapoi
Spre
clocotul nebiruit şi larg,
În
care tu, nestăvilită undă,
Alergi
când înspre cer, când prin noroi
În
ritmul bucuriei de viaţă...
Plec
înapoi, plec înapoi !..
...
Şuviţă răsvrătită, m'am desprins
Din
râul larg — acelaşi ori şi când —
Şi'n loc să cad, am năzuit să urc
Spre
soarele ce mă chema aprins
Pe
înălţimi de gând. —
Dar
azi
—
Când desnădejdea-mi flutură’n obraz —
înfrânt
în însuşi miezul sfânt al vieţii,
Cobor
în fugă albele cărări
Ce
m'au purtat spre culmile pleşuve
Cu
tremur lucitor, din zări în zări...
Când
mă întorc setos spre vechiul drum,
Tot
blestemul ce mi-a'nflorit pe buze
În
bici de foc aş vrea să-l împletesc,
Şi'n
chiot prăvălatic şi nebun
Cu
şerpuiri de fulger să-l arunc
De-asupra
mincinoaselor înalturi, —
Să
piară toate'n flacără şi'n scrum!
(... Hei,
cine râde'n mine-aşa amar
Ca'n
ziua răstignirii, pe Golgotha
Batjocura
ne'ncrezătorului tâlhar?!)
*
Nu
răscoliţi în taina mea ca nişte furi
Şi
nu-mi zâmbiţi viclean şi muşcător
Din
mii de ochi aprinşi,
Din
mii de guri.
Joc
păgânesc îmi curge azi în vine,
Şi
simt întreagă bucuria humii
Cum
tremură şi cum musteşte'n mine;
Să
cânte toate clopotele lumii!..
În
vifore de glasuri curgătoare
Vestească
în văsduhuri şi'n prăpăstii,
Că
sfărâmând ispita ucigaşe,
Omul,
S'a
reîntors în viaţă din ruini,
Alăturea
de bucurii să-şi poarte
Şi
crucea
Şi
cununa grea de spini..,
Să
cânte toate clopotele lumii
Vestind
în larguri bucuria vieţii
Și
omenescul înviat din moarte!
Să
cânte toate clopotele lumii
Şi
sufletul — tămâie, — să mi-l poarte
împrăştiat
pe bucuria humii...
...Să
cânte toate glasurile vieţii,
Să
cânte toate clopotele lumii!...
Sfârșit simplu...
În
patul de spital dărăpănat
A
mai murit azi noapte un soldat ...
Şi
nimeni nici o cruce nu i-a'ntins
Nici
lumânări de mort nu i-a aprins ...
Nici
nu l-au plâns şi nici nu l-au strigat,
Şi
nici un sgomot nu la tulburat.
Când
dimineaţa a venit apoi
Pe
drumurile pline de noroi,
Şi-a
săgetat c'o suliţă de soare
Prin
geamurile'nguste şi murdare,
A
mai găsit un palid mort,
Culcat
În
patul de spital dărăpănat ...
Şi
cum stătea aşa
întins
pe spate,
Cu
braţele pe piept încrucişate,
I-a
risipit pe frunte-o mână plină
De
bani mărunţi şi galbeni, de lumină.
L-au
dus apoi pe o targă învelită
Într-o
baracă proaspăt văruită,
Şi
patru braţe tari
De
camarad,
L-au
aşezat într-un cosciug de brad.
Spre
sară.
A
venit posomorit
Un
popă alb, cu patrafiru'n gât,
Şi
peste fruntea palidă şi lată
A
murmurat o rugăciune'nceată,
Pe
când afară'n rânduri înşiraţi
ÎI
aşteptau gorniştii'ngenunchiaţi.
Şi
a pornit convoiul,
Liniştit,
Cu
mortul în cosciug înghesuit,
Și
nimeni nu plângea în urma lui
Şi
nu-l striga chemarea nimănui
Când
goarnele sunau prelung
Şi
stâns. —
Şi
nici un glas de clopot nu l-a plâns ...
Şi
l-au lăsat acolo'n cimitir
Cu
crucile fărtaţilor în şir,
Şi
l-au lăsat subt glie,
Apăsat,
Şi-au
coborît cu pasul trăgănat ...
...
Şi nici un glas de clopot nu l-a plâns
Când
goarnele sunau prelung
Şi
stâns. —
Şi
nici un glas de clopot n'a avut,
Şi
nici un prieten nu l-a petrecut ...
(poezii publicate în revista Cosînzeana - nr. din 4 aprilie și 23 mai 1926)
Drum mărunt
Prietene,
îţi mai aduci aminte?
În ochi ne-ardea lumină ne'ncepută
şi limba nu ne încăpea'n cuvinte.
Când trup de cremene purtam subt paşi
şi ochii scânteiau oţel în soare,
ce zid de gând mai stăruia vrăjmaş
subt vrerea noastră-atotcotropitoare?
Văpaia din priviri ce s'a făcut?
Avântul de săgeată, cine,
cine
ni l-a îndoit pe drum îngust de lut?
Ce ochi semeţ, ce braţ ne'nduplecat
a risipit pe câmpuri şi pe drumuri
zulufii celor optsprezece ani,
şi trupul drept, şi gândul, sbor rotat
spre cerul numai prieteni şi duşmani?
Năluca iar a râs prin vremi, amar.
Prietene.
îţi mai aduci aminte?
Pe-atunci purtam aripi şi beam nectar
şi limba nu ne încăpea'n cuvinte...
...Azi,
acelaşi drum mărunt, al tuturor,
acelaşi crug de soare şi de stele,
iar gândul - vultur săgetat în sbor.
şi-a ostoit svâcnirile rebele.
Lăuntric ochiul zarea şi-a răsfrânt,
și gândul nu mai stăruie catarg.
Acelaşi drum, mărunt, lângă pământ,
cuvântu-i gol, ca un sicriu prea larg.
Curgând mărunt,
comun,
ca orişicare,
doar inima se mistuie subt jar.
Tăios, - a hulă sau a remuşcare? -
Năluca iar a râs prin vremi, amar.
Tristia
Azi nu vreau nimic, nimic...
Versurile mele vor fi simple şi triste:
fără nici o podoabă de ritm,
fără nici o scânteie de gând,
fără nici o fărâmă de sens.
Călugăriţe negre şi mici,
cuvintele,
să curgă doar în adormitoare tăcere
înceată:
turmă ascultătoare de furnici nevăzute
peste golaşe imaşuri de suflet.
Azi nu vreau nimic, nimic...
Nici lacrimă,
nici gând,
nici râs,
nici jar de avânt,
nici fard de paiaţă nebună şi tristă -
nimic...
Dincolo de mine şi voi,
în culcuşuri de stânci trăsnite pe
culmi,
- greu ca furtuna ce fierbe'n văzduh -
sub arcuşuri aspre de făgăduiri
cântă sfâşietor viorile durerilor.
(poezii publicate
în revista Gând Românesc – nr. 7-9 septembrie 1939)
Teofil Bugnariu (n. Mica, Cluj, 1905 - d. 1992, Cluj Napoca): Poet,
traducător, istoric literar și etnograf. A debutat absolut în 1923 în revista Cosînzeana. Poeziile sale au fost incluse în antologiile Noua lirică ardeleană (1935), Poeți tineri ardeleni (1940), Transilvania în poezia românească (1943). Coautor
la volumele: George Coșbuc, bibliografie (1965); Bibliografia generală a etnografiei și
folclorului românesc (vol. I, 1800 - 1891, 1968); Slavici, biobliografie (în
colaborare, 1973) etc.
Pagina dedicată de Uniunea Scriitorilor din România –
Filiala Cluj: Teofil Bugnariu