MARIA BOTNARU
Primăvara
noastră a trimis solie
Corăbii
cioplite din grea nostalgie,
Cu
privighetoarea ce zori destrăma
Și
un-senin, cât cerul, ce ochi inunda.
Cufere-a
tixit cu amintiri de soi,
Ferecând
trecutul cu lacăte noi,
Praful
despărțirii, ogoit, dormea
Și
a vieții brumă stratul și-l urzea.
Cupele
cu vise, din nopți nerodite,
Le-a
umplut cu ochii stelelor pripite,
Așteptând
aleanul buzelor încinse,
Mă
topeau cu setea brațelor deschise…
S-a
trezit în pieptu-mi mareea bizară,
Pescăruși-dorinți
în trupu-mi țipară…
În
aval trimis-am flota-i înapoi,
Înverzeau
corăbii din, orb, dor de noi.
Cobora
pe valuri, învelită-n seară,
Mândră,
Luna nouă, ce-i și ea impară,
Pe
suflet maree năvălea cu sete,
Înverzite
pânze stăvileau regrete…
Prin iubire
Al
toamnei suflu îmi rănește ochii,
în
creier cuibărește gândul amorțirii,
pe
murmur lin, ce îngânau, ieri, plopii,
azi
vântul risipește verva despărțirii.
În
sprijin trist las tâmpla pe cărarea
ce
lacrima o sapă-n plină alergare,
albastrul
cerului îmi este evadarea
spre-a
ta lumină, țărm de alinare.
Îzvorul
tău, cu picătura de salvare,
în
geruri este raza mea de soare,
la
bucurii mi-e culme de-înălțare
și
la singurătate – aripa de visare.
Când
toamna mă condamnă la tăcere
și
ochiului melancolia îi sporește,
adună-mi
grabnic clipa de-nviere,
IUBIRE,
doar prin tine sufletul zidește.
Suflet românesc
Răsucit,
se toarce gândul, ca un fir fragil de ață,
un
văratec cald ecou e a toamnei dimineață,
îndrăzneață,
încă plină, raza prinde a topi,
crudul
verde, pe alocuri, cearcă-n iarbă-a se piti.
Stoluri
se căznesc cocorii, își tărăgănează zborul,
ba
aripa nu e gata, ba e îngrelat piciorul,
dar,
de fapt, oricine știe, nici aripă, nici picior
nu-s
de vină, zbor se-amână din regrete și din dor.
Cum
să-și lase cuibușorul, ce-au clădit în primăvară,
unde-au
prins tiuleie puii și-au zburătăcit în vară,
greu
descheie-n cer albastru lungă-a zborului cărare
și,
sfidând iar depărtarea, unghiuri își topesc în zare.
Gândul
inima-mi ochește, ochiu-n urma lor îl scurg,
cum
ar fi să-mi prind aripa și în lumea lor s-ajung,
să
m-ascund în primăvara cu străinul ei popor
și
pe-o creastă răsărită să-mi clădesc nou cuibușor.
Of!
Răstorn din suflet piatra, versului să-i fac răzor,
Muzo,
hai ascute dalta și cioplește-mi gând de zbor,
să
nu mă desprind de ramul ce cu seva-i m-a umplut,
nici
să nu mă rup de graiul românesc, ce m-a crescut.
Îmi
îngenunchez smerit miez de gând rătăcitor
și
sărut cu el străbunul, românescul colț de-ogor.
De
ce-ar fi să-mi arunc trupul într-un zbor chinuitor,
dacă
sufletu’-mi se ține, ca un scai,
de-sfânt ogor!
Maria Botnaru: M-am născut la 5
septembrie 1958 în satul Sărata Galbenă, Hâncești, Republica Moldova, în
familia Zinaidei și a lui Andrei Vlas. Între anii 1965 și 1975 am fost elevă la
Școala medie din satul natal. Între anii 1975 și 1979 am urmat cursurile
Universității Pedagogice “Ion Creangă” din Chișinău, Moldova, la facultatea:
Limba și literatura română. Între anii 1979-1991 am fost profesoară de limbă și
literatură română la Școala-internat pentru copii-orfani și rămași fără tutela
părinților din orașul Tighina. Din 1991 m-am consacrat educării celor trei copii.
Din ianuarie 2014 sunt membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Volume publicate:
Imensitatea
Iubirii (Chișinău, 2011)
Urmele
dragostei eterne (Chișinău, 2013)
Poezii
patriotice (Chișinău, 2014)
Bloguri:
Pagina
Facebook:
Copyright
© 2017 Maria Botnaru
Utilizarea
integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul
autorului.
Postări
Leave a Comment